În ianuarie 2026, chiar de ziua Eminescului, pe 15, la Vorona, mănăstirea pe unde poetul își purtase pașii în copilăria sa mitică, exclamând, poate, „Fiind băiet păduri cutreieram/ Și mă culcam ades lângă izvor,/ Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam,/ S-aud cum apa sună-ncetișor,/ Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Și un miros venea adormitor”, se petrecuse un moment cu totul memorabil, se scrisese o pagină de aur în cartea de istorie a monahismului ortodox românesc.
Fapta aceasta demnă de consemnare cronicărească l-ar fi mișcat, desigur, și pe autorul „Luceafărului”, de ar fi auzit de isprava aceasta, de care sunt în stare oameni născuți a fi făptuitori de seamă. Și s-ar mândri Eminescu de faptul că asemenea pământeni viețuiesc acolo unde erau izvoarele sale cele mănoase. Și ce se cerea scris pe un pergament în acea zi, cu meșterite slove? Da, era ceva cu totul osebit și se cuvenea o asemenea cinstire întâmplării, ce nu era defel una obișnuită.
Pentru o monahie, una paradigmatică, stareță vreme de 57 de ani la Mănăstirea Vorona, stavrofora Teofana Scântei, izvoditoare de fapte scânteietoare, se încheia un drum, suitor în tot acest răstimp, dar nu ușor, ci nevoitor, însă luminat clipă de clipă de nădejdea niciodată stinsă a biruinței.
Cuvântul e cel mai potrivit, pentru că această lucrare stărețească vreme de aproape șase decenii a fost realmente o luptă. Când, în 1968, Mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei și Sucevei i-a încredințat Teofanei Scântei misiunea, una ce părea aproape imposibilă, de a readuce la viață, la gloria de altădată, vatra monahală a Voronei, care în secole de existență se consacrase ca un focar al isihasmului prin monahii săi iconici, din care unul, Onufrie, avea să fie trecut la începutul secolului al XXI-lea în rândul sfinților, măicuța aceasta, deși învolburată de amarnice încercări, fusese puțin descumpănită. O colindase și teama ca nu cumva crucea ce o primise spre purtare, într-un drum golgotic, să nu o doboare. Dar tocmai vederea Crucii, din blândele sale priviri, o îmbărbătase și aprinsese în lăuntrul ei puteri și energii nebănuite.
Mănăstirea Vorona, marea lavră a Nordului, merita să renască și nici un preț de plătit nu era prea mare spre a reda monahismului nostru un tezaur cu adevărat inestimabil. Gospodăria Colectivă, care se instalase în așezământul de unde fuseseră alungați călugării, făcuse prăpăd. Ruină și paragină peste tot. Va izbuti?, se întrebase maica Teofana.
Citește integral în Ziarul Lumina articolul semnat de Grigore Ilisei…
