Cand soseste vremea randuita de Dumnezeu a primirii sfintei lumini, patriarhul, insotit de ierarhi si de seful politiei statului Israel, strabate drumul dintre altarul bisericii mari si capela. Ajuns acolo, el este dezbracat de podoabele arhieresti si lasat in stihar, e controlat de seful politiei si unii cetateni musulmani, care iau si ei parte, toti foarte cuviinciosi. Trebuie spus ca in ziua de azi e mai multa libertate, o alta maniera de a trata oamenii, dar in vremea veche, conducerea musulmana era mult mai aspra la adresa crestinilor, asa incat controlul a fost intotdeauna deosebit de sever, mai ales ca e vorba de o taina unica in lume, de o minune permanenta. Deci nu poate fi sub nici o forma vorba de vreo incercare de inselare, fereasca Dumnezeu! Nu e cu putinta, pentru ca se controleaza atat capela, cat si patriarhul.
Apoi patriarhul intra in Sfantul Mormant, iar doi insotitori, arhierei sau arhimandriti, raman in Capela ingerului. Acolo se roaga si asteapta acest mare dar, aceasta mare descoperire, primirea sfintei lumini dumnezeiesti. Ca sa se descopere, iubitilor, ca mormantul nu e locul de veci, nu e doar loc al mortii, ca nici un loc din lumea aceasta nu e menit pentru moarte, ci pentru viata. Este o cantare a Bisericii de o adancime si o maretie unica: "Doamne, in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe tron, pe scaun ai fost, Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins, cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant". Si de cand mormantul Domnului a ramas gol, de atunci acesta nu mai este locasul de veci, cum spunem de obicei, pentru ca mormintele noastre poarta trupuri ale celor botezati, trupuri care poarta pecetea mortii si invierii lui Hristos, cum spune Apostolul: "Cati in Hristos ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat; ne-am ingropat cu Hristos intru moarte, ca sa si inviem cu El. Deci si voi asa, morti sa fiti pacatului si vii intru Hristos Iisus, Domnul nostru". Daca ajungi ca inca de aici sa mori fata de pacat, atunci deja pregusti arvuna invierii.
Urmeaza momentul suprem; toata lumea e intr-o incordare si intr-o asteptare unica, divina. Am inaintat de la altarulbisericii pana in pragul ei, la cativa metri de usa capelei Sfantului Mormant in acea stare de har, de rugaciune: "Doamne, m-ai invrednicit sa ajung aici". Deodata, din intuneric au tasnit sageti de lumina, ca niste fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Si deodata, un glob de lumina a tasnit dinauntrul capelei si a fugit catre Biserica Golgotei. Cand am privit atunci spre Biserica Golgotei, am vazut o femeie cu cele 33 de lumanari aprinse.
Acolo a mers acea lumina. Iata ce marturiseste acea femeie: e romanca, se numeste Ioana Elena Corneanu si e din Bucuresti. Era sosita din septembrie `92 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfantul Mormant sambata dimineata, pe 17 aprilie `93. La ora 7:00, era o multime de oameni. Portile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea marturiseste: "inghesuita si miscata de valul lumii, imi plangea inima. Parca ma vedeam parasita de Dumnezeu - Doamne, m-ai lepadat de la fata ta! Luata de multime, trec pe langa Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfantului Mormant. Apoi, o putere m-a miscat inainte si deodata am ajuns la piciorul scarii care urca spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin multime si am ajuns sus, pe aripa din dreapta a Bisericii Golgotei. Ma tineam cum puteam.
Patriarhul a intrat in Sfantul Mormant. Ma rugam cu lacrimi. Deodata, apar fulgere de lumina si scantei, ca margelele, ca globuletele. Intr-o mana aveam manunchiul de 33 de lumanari, in cealalta cinci lumanari, intinse ca in rugaciune spre lumina. Inchid o clipa ochii, ca fulgerata, iar cand ii deschid, vad manunchiul de 33 de lumanari aprins. Se aprind si celelalte cinci, si lumea aprinde de la mine. Fata imi e scaldata in lacrimi". Iata marturia unui suflet prezent acolo, o romanca de-a noastra. Am aflat mai deunazi ca mai e inca o persoana, Ecaterina Ardeleanu, o pictorita, care a primit de asemenea taina sfintei lumini. Si mai traieste in Bucuresti inca o persoana sarmana, necajita mult. Am trimis dupa ea sa vina astazi, sa va aduca marturie directa, dar cel care a mers n-a mai gasit-o; a plecat. Ce vreau eu sa va spun, pomenind aceste trei femei? Or fi primit si barbati lumina, nu stiu, dar deocamdata stiu doar de femei ca au primit lumina sfanta. Lumina divina, iubitilor, e lumina invierii. Cine a fost vestitorul cel dintai al invierii? O femeie, Maria Magdalena; sau, inainte de ea, Maica Domnului, asa cum marturiseste Sfanta Traditie. Maica Domnului, Maria Magdalena, femeile mironosite, ele au fost deci primele primitoare si vestitoare ale luminii invierii.
Patriarhul aprinde lumanarile lui mari din aceasta lumina. De asemenea, pune din ea in doua candele si una este dusa la altarul bisericii mari iar cealalta este pentru celelalte biserici crestine, ca sa se impartaseasca toti din ea - la armeni, la catolici... Atunci, patriarhul iese din capela, sau deschide uneori cele doua firide, si aprinde lumanarile multimii care se inghesuie sa primeasca lumina din lumina. Aceasta lumina cel putin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea si nu se mistuia. Vom incerca sa talcuim de ce pe urma isi schimba chipul: nu ea se schimba, ci contactul cu lumea o face sa se schimbe. La inceput ea nu arde, asa incat unii isi dadeau cu ea pe fata, altii treceau cu mana prin ea. Chiar la sfesnicul pe care il aveam eu multi veneau si puneau mana in flacara. Insa dupa cateva minute, cand ea se uneste cu firea noastra - noi toti avem harul lui Dumnezeu in noi, dar de multe ori ne departam de el prin pacatele noastre, si firea noastra parca nu mai arata intotdeauna ca purtam har - datorita contactului cu lumea de aici, incepe sa capete si chipul lumii acesteia. E o unire intre cer si pamant, intre lumina divina si lumina noastra.
Asadar, pana in ziua de astazi se petrece taina aceasta pe care am vazut-o cu ochii mei, ca peste doua zile, cand mergeam prin bazar, sa aud in spatele meu o femeie. Am intors ochii inapoi si am salutat-o, am tresarit, cu mare durere in inima mea ca n-am comunicat mai mult. Dar m-am interesat la camin si am aflat ca o cunosteau maicile. Am staruit: "Va rog, va rog s-o chemati sa stau de vorba cu ea". Si de Izvorul Tamaduirii a venit la biserica, am stat de vorba cu ea si mi-a facut marturisirea pe care eu v-am impartasit-o. O, Doamne, ce mare dar, mai ales pentru sfanta noastra credinta ortodoxa, pentru ca, asacum vedeti, aici se aprinde sfanta lumina - la ortodocsi. Si din ea se impartasesc toti.
Atunci cand, pe la anul 1300 si ceva, niste armeni au vrut sa primeasca ei lumina, patriarhul ortodox s-a indepartat si asezat langa un stalp, care este pana in ziua de azi, ca marturie. Au asteptati toti, cu focul inimii, sa vina focul divin. in cele din urma, a venit focul divin ca un fulger, ca un traznet, acolo unde era patriarhul ortodox. Nu pentru omul acela, ci pentru sfanta Ortodoxie, fratilor, ca e dreapta marturisire. Ortodoxia crede cu atata putere si in crucea Mantuitorului, dar si in inviere. Niciodata Ortodoxia n-a despartit crucea de inviere. In Apus s-a pus prea mult accent pe crucea si pe patimile Mantuitorului, de aceea in operele unor pictori mari Mantuitorul este infatisat in suferinta lui atat de contorsionat, atat de chinuit - suferinta infatisata pana la ultima ei limita. Dar pentru noi aceasta suferinta a Mantuitorului reprezinta iubirea Lui pentru noi, iar in iubire e viata. Prin urmare, nu poate fi despartita crucea de inviere, Vinerea Mare de Duminica Pastelui. De aceea, cred eu, pentru dreapta noastra credinta, pentru marturisirea sfintei invieri cu atata foc, lumina divina e un dar facut Ortodoxiei.
Aceasta sa ne dea o data mai mult bucuria si nadejdea si incredintarea ca sfanta noastra marturisire ortodoxa e dreapta credinta, pe care s-o cunoastem, s-o iubim si sa fie marturie de dragoste a credintei pentru toti fratii nostri, de orice credinta ar fi ei! Am auzit ca fratii nostri neoprotestanti au de gand ca in Saptamana Patimilor sa contracareze marturisirea noastra. Noi n-avem dreptul sa judecam pe nimeni, Dumnezeu e judecatorul nostru, dar ne rugam sa creasca toti in dreapta credinta, in Ortodoxie, unde se afla, caci noi stim si credem si marturisim ca Ortodoxia e dreapta credinta, deplinatate a credintei si nestirbire a credintei. Ea nu a adaugat si nu a stirbit nimic, ci a marturisit tot asa cum i-a incredintat Mantuitorul, prin Sfintii Apostoli si prin Sfintii Parinti. De aceea, nimic nu-i lipseste Ortodoxiei, decat sa fie cunoscuta, iubita si traita in aceasta taina a unitatii Crucii si invierii Mantuitorului. De aceea la ortodocsi crucea are niste raze care pleaca de la imbinarea celor doua linii - una care uneste cerul cu pamantul si alta care imbratiseaza lumea. Acele raze reprezinta taina luminii divine care tasneste din crucea, din mormantul Mantuitorului. in aceasta unitate sfanta a Crucii si a invierii, asa cum spunea Sfantul Serafim, "de-acuma Hristos a inviat si viata noua ne-a daruit si marturia sfintei Sale lumini", a luminii neinserate pentru care Biserica Ortodoxa spune: "O, Pastele cele mari si preasfintite, Hristoase! O, intelepciunea si cuvantul si puterea lui Dumnezeu, da-ne noua sa ne impartasim pururea de lumina Ta, si mai adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei Tale! Amin."
De cand este cunoscuta minunea sfintei lumini pascale ?
Avem marturii inca din timpul patriarhului Narcis al Ierusalimului. Patriarhul Narcis vorbeste pe la anul 135 despre o minune, cum s-a aprins untdelemnul din candele din aceasta lumina sfanta. De asemenea, istorici ca Nichifor Theotochie si altii marturisesc despre ea. Nu s-a facut zgomot - aceasta a fost intotdeauna taina sfintei Ortodoxii - dar ea e marturia biruirii mortii. De aceea, din mormant rasare lumina. Aceasta e semnificatia cea mai adanca, si anume ca moartea e biruita. Observati, din cele sapte cuvinte ale Mantuitorului pe cruce, sase sunt din spontaneitatea Lui iar unul nu-i de la El. Vi le reproduc:
1 - Se roaga pentru rastignitori: "Iarta-i, ca nu stiu ce fac";
2 - Incredinteaza pe ucenic Maicii Domnului si pe Maica Domnului ucenicului: "Femeie, iata fiul tau!" si "Iata mama ta!";
3 - Fagaduieste talharului pocait: "Astazi vei fi cu mine in rai";
4 - "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?"
5 - "Mi-e sete";
6 - "Savarsitu-s-a", adica a implinit chemarea, misiunea;
7 - "Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu".
Care din aceste cuvinte nu este spontan, de la El? Acesta: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?" De unde e luat cuvantul? Din Psalmul 21, versetul 1. De ce l-a luat Mantuitorul de-acolo? Intai, ce inseamna moartea: despartirea de bunastare, parasirea lui Dumnezeu, despartirea de Dumnezeu Cel viu. Dar pe de-o parte, S-a despartit vreodata Fiul lui Dumnezeu de Tatal? Se putea desparti? Nu se putea! Pe de alta parte, putea fi moartea in Hristos, in Fiul lui Dumnezeu? Nu putea fi! Atat ca Fiu al lui Dumnezeu Cel viu - Dumnezeu e numai "da", nu e si "nu", pentru ca moartea inseamna negatie -dar si ca om. Moartea e plata pacatului; era in Hristos pacat? Nu era! Si atunci, daca e vorba de moarte, ea nu putea pleca de la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu si ca unul fara de pacat. Ea e rodul omului. Dar daca nu lua Mantuitorul moartea s-ar fi mantuit omul? Nu s-ar fi mantuit. Atunci, El Se uneste cu strigatul omului: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?", asuma moartea omului si o invinge. Acest cuvant e luat din strigatul omenirii suferinde; se uneste umanitatea suferinda, osandita mortii din pricina "celui strain", cum ii spune Mantuitorul: "Oile Mele asculta glasul Meu; dupa cel strain nu merg". Care e strainul de care vorbeste Mantuitorul aici? Cu certitudine, Lucifer, care a aruncat samanta mortii in Iunie. De aceea din mormant rasare lumina, pentru ca mormantul n-are ce cauta in lume. Prin Hristos, in cele din urma toate mormintele vor ramane goale. Ele nu sunt locase de veci; nu exista locas de veci al mortii. Din mormant a rasarit Hristos Cel inviat si lumina invierii. Acesta este intelesul teologic de negrait.
Parintele Constantin Galeriu
