A studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” din București (între 1965 – 1969), cu mai mulți profesori, între care și artistul poporului Ion Finteșteanu, apoi la o școală de perfecționare pentru soliști vocali (între 1967 – 1969) cu compozitoarea Camelia Dăscălescu.
A făcut parte din colectivul artistic al Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași (între 1969 – 1972), din cel al Teatrului „Ion Vasilescu“ din București (între 1972 – 1980).
Din 1982 a fost angajat solist la secția de estradă a Ansamblului „Rapsodia Română“.
În 1970 Cornel Constantiniu își face debutul cu piesa „Cum poate un minut“ (de Andrei Proșteanu) în cadrul concursului ”Steaua fără nume” fiind primul câștigător al trofeului.
Vedetă de vârf a muzicii ușoare românești din anii '70-'80, coleg de glorie cu Dan Spătaru, Angela Similea și ceilalți interpreți idolatrizați de un public exasperat până la expiere de excesele ceaușiste practicate în zona televiziunii și-a artei, Cornel Constantiniu este astăzi atins de Parkinson, o boală teribilă, care îl ține departe de luminile scenei și, prin dificultatea de a vorbi, chiar și de prieteni.
Trăiește într-o cruntă singurătate mai ales după ce, în 2008, s-a stins Mircea, fratele geamăn de care era foarte legat.
”S-a stins după un cancer care a apărut peste noapte și a evoluat galopant, în 5 luni de zile. Un frate geamăn înseamnă o legătură foarte specială de iubire, pe care nu o poți explica. Noi eram capabili să vorbim și fără cuvinte. Am rămas golit sufletește de când s-a dus. Era ființa pe care o iubeam cel mai mult pe lume, omul de care mă simțeam cel mai apropiat, în ciuda faptului că locuia departe, în Africa de Sud, unde fugise de regimul comunist. Nu știu, dar plecarea lui din țară mi-a marcat în mod hotărât viața. Și acum moartea lui...”, povestea Cornel Constantiniu la scurt timp după pierderea lui Mircea.
În 2008, pe 6 aprilie, își serbau împreună ziua de naștere, în Africa de Sud.
”Ne-am luat rămas bun, știind și eu, și el că s-ar putea să fie pentru ultima dată. Ne despărțeam definitiv. Dar am sperat până în ultima clipă într-o minune. Toată viața mea, el a fost pentru mine sursă de energie. Mi-a dat curaj, când nu mai aveam nici o speranță. La prima operație pe care am avut-o, în 1999, la Cape Town, Mircea m-a ținut în brațe tot timpul intervenției. Iar la operația de la Viena, m-a dus pe brațe ca pe un sugar, fiindcă nu mai puteam nici măcar umbla. El mă ordona, mă organiza, îmi insufla energie. Acum, la final, s-a dovedit a fi invers. Cât am stat la el, timp de 3 săptămâni, în ciuda metastazelor, s-a simțit bine, a mai putut să se bucure cât de cât de viață. Cum am plecat, a început să se stingă. Și exact la o lună, pe 6 mai, a murit. Eu sunt convins că s-a îmbolnăvit de suferință și necaz pentru boala mea. Nu suporta să mă vadă în halul asta. De când a murit, drumul ce-l mai am de parcurs mi se pare teribil de greu. Durerea e aici, în piept. Nu pot trece peste ea. (începe să plângă.) Mai ales că era un om atât de bun. A fost foarte bun cu mine, toată viața lui. Era omul alături de care mă simțeam cel mai iubit”, mărturisea Cornel Constantiniu în Formula AS.
Își amintește că era alături de bunica lui când, în urma unui anunț în ziar, a început aventura cinematografică. Avea 11 ani…
”…tata tocmai murise, brusc, de congestie cerebrală, lăsând în familia mea foarte multă suferință. Eram la bunica, și ea a văzut întâmplător, în ziarul "Informația Bucureștiului", un anunț în care se caută perechi de gemeni pentru a juca în piesa "Prinț și cerșetor", după Mark Twain, care urma să fie pusă în scenă la Teatrul Tineretului din București. Am fost la preselecție și, din zecile de perechi de gemeni care erau acolo, ne-au ales pe noi. Mircea era prințul, eu eram cerșetorul. Aproape doi ani de zile am jucat cu casa închisă. Am avut un succes fulminant. Veneau autocare cu copii din toată țara să ne vadă. Am câștigat și bani, cu care am ținut casa, căci după moartea tatei, toate erau în derivă. Din primii bani câștigați ne-am cumpărat amândoi biciclete. Eram atât de fericit, că am dormit cu ea în pat. Apoi mi-am văzut mai departe de viață. Teatrul n-a fost o pasiune pentru mine. În clasa a IX-a, când am dat la liceu, m-am separat de Mircea. El a trecut la clasa de artă, eu am rămas la clasa teoretică. Iar când a venit vremea facultății, el a dat tot la Arte, a intrat primul la sculptură. Iar eu am încercat să dau la mai multe facultăți, mă speria gândul că trebuie să plec în armată. Am căzut la toate și, până la urmă, tot bunica Maia a găsit în ziar un anunț pentru Institutul de Teatru din București, unde am intrat din prima, la clasa maestrului Finteșteanu. A fost o întâmplare”.
”De la 4 la 7 ani am trăit la Botoșani”
”Mi-e tot mai dor de copilărie, de perioada aceea minunată care m-a definit că om. Sunt născut în București, dar de la 4 la 7 ani am trăit la Botoșani. Bucureștiul era atins și de criza financiară de după război, și de o cumplită epidemie de poliomielită, așa că mama ne-a luat și s-a mutat cu noi la bunici. Aceea a rămas perioada cea mai frumoasă din viață mea. Mi-e tare dor de zăpezile alea fantastice, mai mari decât oamenii și, mai ales, de mirosul rufelor înghețate de pe sfoară. Mi-e silă de oraș”, povestea Cornel Constantiniu în Formula AS.
În amintirea acelor ani, mai târziu a scris cartea autobografică intitulată „Zăpezile copilăriei”.