Alexandru Dobinciuc în spectacolul Vise de opal
Actorul plăteşte tribut scenei, dar cu toate acestea nu se supune decât sieşi. Nu autorului, nu regizorului, nici publicului. Spectacolul final, cel pe care spectatorul îl aplaudă şi nu îl uită, este cel creat de actorul aflat în armonie cu sine, cu partenerii de joc şi cu publicul, după cum excelent punctează Peter Brook. Iar actorii din generaţia tânără, deseori emulații ale propriilor frământări artistice, par să își fi înțeles cel mai bine menirea pe scenă. Și asta nu pentru că ar fi beneficiat de o pregătire superioară față de cea a actorilor din vechea gardă, ci mai degrabă datorită unei disponibilități psihice cultivate de la vârste tot mai fragede, disponibilitate dublată, desigur, de generozitatea față de partenerul de scenă.
Alexandru Dobinciuc este un actor al Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani îndelung şi timpuriu "jucat" în Atelierul de Teatru, sub privirea lui Lenuş Teodora Moraru, acolo unde a învățat "teatrul de echipă" şi unde a cunoscut exuberanţa succesului la public. Din Atelierul de Teatru a făcut pasul spre teatrul profesionst: Universitatea de Arte "George Enescu" Iaşi. Din anul 2011 este actor al Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, însă Alexandru Dobinciuc este ceea ce s-ar putea numi actor al generaţiei "freelancer": l-am regăsit în spectacole din Botoşani, Iaşi, Chişinău, Bucureşti...
"Am devenit actor ca să scap de propria mea personalitate. Actoria este cea mai bună terapie din lume. Cred că tot curajul care e posibil să lipsească personalităţii mele, îl am ca actor", mărturisea cândva George C. Scott. Şi privindu-l pe Alexandru Dobinciuc în spectacolele de pe scena botoșăneană, cu greu ne putem imagina omul din spatele actorului! Putem ghici emoția, sfioșenia din viața reală? El însuși mărturisește cum, la examenul de admitere, s-a dovedit a fi un... timid: "La admitere am avut emoţii. Nu era vorba că nu eram sigur pe mine dar de fiecare dată când mă aflu în faţa unei comisii, care ştiu că mă examinează, mi se înmoaie puţin picioarele şi parcă începe să îmi tremure vocea".
Alexandru Dobinciuc a ajuns în teatru "de după cortină", pândind şi adulmecând mai întâi. "Eram prin clasa a VI-a şi căutam o sală de clasă. Nu ştiu cum am făcut, dar am nimerit la o repetiţie de a Atelierului de Teatru - trupa liceului. Am stat eu puţin şi m-am uitat, iar când am plecat am mai pândit un pic de la uşă. După întâmplarea asta am început să merg la repetiţii chiar dacă mi se spusese în prealabil că sunt micuţ şi că ar trebui să aştept să fiu măcar în clasa a IX-a. Oportunitatea a venit puţin mai târziu. Lenuş, coordonatoarea trupei, trebuia să facă o înlocuire şi m-a întrebat pe mine dacă vreau să intru în spectacol. Evident că am spus da! Încetul cu încetul mi-am dat seama că asta e! Asta trebuie să fac mai departe! Şi de atunci a tot fost...", povestea Alexandru Dobinciuc într-un interviu pentru liternet.ro.
Şi a tot fost să fie teatru! Asta deşi, până atunci, fusese olimpic, scotocitor în teoriile şcolare, un aspirant potrivit pentru meseriile de medic sau avocat. Însă... a fost să fie teatru!
Un actor a cărui valoare a fost probată deja în ani de scenă, dar care are încă multe de spus în teatrul românesc!
La mulți ani, ALEXANDRU DOBINCIUC!