Motto: „Dacă ar fi ascultat muzica Maestrului Eugen Doga, Creatorular fi deschis Sfânta Scriptură astfel: ‹‹La început a fost Muzica….și nu cuvântul.›› Arta domniei sale – riposta dată zeilor” – Nicolae Dabija
_______________
17 mai 2017, ora 22:00.
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iași. Aristocratic! Fastuos!
Cade cortina unui fabulos spectacol organizat sub auspiciile Asociaţiei Culturale „Regal dʼArt”... Spectatorii părăsesc sala, zăbovind în foaierul teatrului pentru a admira un grup de dansatori profesioniști, vibrând pe acordurile celebrului vals ,,Dulcea și tandra mea fiară”.
Sala este pustie, dar ecoul aplauzelor furtunoase persistă încă...
Se strânge decorul. Se sting reflectoarele. Doar o fantă de lumină cuprinde caietul de sală, uitat printre aranjamentele generoase de hortensii: Concertul extraordinar aniversar al maestrului Eugen Doga, ,,Dialogurile dragostei…”, pe versurile poeţilor Mihai Eminescu și Veronica Micle. Mâine îl va găsi cineva și-l va citi. Un monolog al intelectualului visător, care a crezut sincer că poate schimba lumea, că o poate face mai bună, atingând sublimul. Candoarea și limpezimea muzicii are chipul protagonistului spectacolului.
Am trăit alături de Maestrul Eugen Doga bucuria succesului și cu umilă condescendenţă i-am adresat rugămintea de a mai zăbovi în cabina inundată de florile primite la scenă, oferindu-mi privilegiul de a-l provoca la confesiuni revelatoare, o experienţă creatoare de mari emoţii intelectuale ale unui personaj magnific, purtător de lumi și de povești… dincolo de aparenţe, de luminile rampei, să-și desprindă cu tandreţe aura celebrităţii și să mă lase să descopăr esenţe. Acel ceva inefabil, indicibil, fantastic al existenţei. Și mirarea... și nostalgia... și umorul, dar mai ales tristeţea... și peste toate atotstăpânitoare – muzica. Printre amintiri, sunete, melancolii, tăceri, șoapte strecurate printre rânduri, învolburarea unui verb, să acced către vibraţii noi care să mă îmbogăţească, să mă înnobileze, să văd nevăzutul și să cuprind necuprinsul.
Fără pretenţii, fără preţiozităţi, simplu și profund. Imaginile au fost însoţite în această magică călătorie către sine și de distinsa prezenţă a fiicei domniei sale, regizorul de televiziune Viorica Doga, caldă și protectoare la fiecare ieșire în scenă a maestrului.
Și gândurile acroșate interlocutorului s-au întâlnit cu ale noastre și cu mâinile inimilor noastre, într-un interviu acceptat cu nedisimulată disponibilitate.
Lili Bobu:
Celebrul scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1982), ,,titanul realismului magic”, plasat astăzi într-un panteon indiscutabil al marilor artiști ai cuvântului, întrebat fiind ce este inspiraţia (o întrebare devenită clișeu), a răspuns că nu o concepe ,,ca pe o stare de graţie, nici ca un suflu divin, ci ca pe o reconciliere cu tema… Când vrei să scrii ceva, se stabilește un fel de tensiune reciprocă între tine și temă, așa încât inciţi tema și tema te incită pe tine. Există un moment în care toate obstacolele cad, toate conflictele se separă și ţi se întâmplă lucruri la care nici nu visai și atunci nu există nimic mai minunat pe lume decât să scrii. Asta aș numi eu inspiraţie.” Pentru dumneavoastră ce este inspiraţia?
Maestrul Eugen Doga:
E o scânteie…, dar omul este resursa tuturor actelor creatoare, suficient în sine, capabil să transforme scânteia într-o operă de artă durabilă, nemaifiind nevoie de suplimente. Muzica singură nu vine niciodată. Sunt niște invenţii ale unor oameni neputincioși poveștile despre inspiraţie, muze etc. Muzica nu vine, pentru ea trebuie găsit un sol prielnic, o platformă potrivită. Ea nu vine în deșerturi… Sosirea ei trebuie pregătită, e o chestiune atât de subtilă, încât nici nu știu cum ar putea fi împărtășită, din această cauză am decis să nu dau lecţii altora, nici chiar la Conservator.
Inspiraţia e o energie acumulată, e rezultatul unei munci reușite.
Eu nu înţeleg creaţia prin chinuri. Cred în creaţia care îmi aduce plăcere și fericire. Dacă eu sunt nefericit când compun, ascultătorul va fi și el nefericit când ascultă. Când creezi este ca și cum ai merge în necuprins și nu te poţi opri.
De fapt nu știu să definesc inspiraţia, cum nu știu ce este femeia, dragostea... Ele sunt infinituri...
„Muzica rămâne prima și eterna mea iubire!”
Lili Bobu:
În volumul ,,Parfumul de Guayaba”, în dialogurile cu prietenul său Plinio Apuleyo Mendoza, același prestigios romancier, Gabriel Garcia Marquez, mărturisește: ,,Am început să scriu din întâmplare… După aceea am căzut în capcana de a scrie din plăcere, pentru ca apoi să cad în cealaltă cursă, aceea de a nu-mi fi plăcut nimic mai mult pe lume decât să scriu.”
Maestre, și dumneavoastră ne-aţi surprins plăcut cu dăruirea, talentul, coloratura emotivă din scrierile ce vă poartă semnătura, o altă latură creativă măiastră a personalităţii dumneavoastră. Au existat de-a lungul vieţii momente care ar fi putut să vă deturneze destinul spre unul literar?
Maestrul Eugen Doga:
Sunt convins că talentul e de la Dumnezeu. De la El cred că vine toată această energie ce se implantează într-un cip de ordinul micronilor odată cu conceperea viitorului om și care este o ,,substanţă” energetică de natură cosmică, care se poate dezvolta, se poate direcţiona, specializa, dezvălui ori, dimpotrivă, din start, se poate ucide.
Aș fi scris și proză, aș fi practicat și creaţia literară (ei, iluzii amatoricești...), dacă nu mi-ar fi ocupat muzica tot timpul. Muzica rămâne prima și eterna mea iubire! Așa, ca un fel de pauză muzicală, într-un exil literar, de-a lungul timpului, la Moscova, în limba rusă, au văzut lumina tiparului câteva scrieri: volumul ,,Bijuterii nemuzicale sau spirala virtuală a timpului” și cărţuliile pentru copii: ,,Djoi și aventurile lui câinești”, publicată la Sankt Petersburg (despre căţelul meu) și ,,Amur și aventurile lui amurești”, dedicată celui mai fidel ascultător al meu, motanul. Acum lucrez la un volum care va avea peste 400 de pagini scrise, completate cu fotografii, cu titlul provizoriu ,,Meditaţii sau sclipiri pe marginea autografelor memoriei mele”. Cel mai mult sufăr că nu cunosc limba română așa cum mi-aș fi dorit. Să scriu în limba care ,,tânguiește” în genele mele și care mă îndrumă spre casă.
„Viaţa și munca mamei mele au fost și vor rămâne etalon”
Lili Bobu:
Am în faţă o fotografie peste care timpul a așternut amintiri: privirea unui băiat de nici paisprezece ani, care parcă ar vrea să spună: ,,eu sunt cel pe care-l așteptaţi”. Atitudinea sigură contrastează cu vârsta puberă…
Maestrul Eugen Doga:
Nu-mi place mersul vremii. Eu l-aș întoarce invers, spre tinereţe. Tinereţea este admirabilă. Pentru ea nu există obstacole de netrecut. Tinereţea nu știe de timp, de oboseală, de liniște… Pe atunci ori chiar de la prima suflare, descopeream lumea cu lună și soare, cu păduri și pârâiașe, cu ciripit de păsări și turme de oi, cu frumoasele povești ale bunicii… Hai mai bine să urcăm noi mai sus de cer, spre aștri, ,,luceferi și infinituri”. Acolo e veșnica tinereţe... Spre ea ne duce visul... și muzica... ori poate invers.
În această fotografie chipul meu trădează tristeţea mamei care și-a făcut mari emoţii când a auzit că noi, câţiva băieţi din sat, după ce terminăm școala de șapte ani, dorim să învăţăm muzică. Nopţi nedormite, perne ude de lacrimi vărsate în taină și ,,of-urile” izbucnite din adâncurile sufletului rănit al mamei caracterizau acele grele momente în casa noastră. O vedeam dimineaţa, cu ochii inflamaţi și privirile ei lungi, în care se putea citi dragostea nemărginită faţă de copilul ei rămas orfan… Nu știu dacă mama a prevăzut într-un final viitorul muzician din mine sau nu, dar ea mă iubea într-atât, încât, probabil, Forţa Supremă a binecuvântat-o, iar ea mi-a transmis cu ușurinţă și din tot sufletul această binecuvântare, lăsând pe fruntea mea câteva lacrimi fierbinţi și o povaţă duioasă, așa cum n-o putea exprima nici vioara fermecată a lui Stradivarius, cu urarea de a deveni Om. Pentru mine, viaţa și munca mamei mele au fost și vor rămâne etalon.
Lili Bobu:
Cel mai sensibil și înduioșător eseu al dumneavoastră este cel dedicat mamei, pe care aţi divinizat-o.
Versurile memorabile ale regretatului poet Liviu Damian ne transpun în lumea copilăriei dumneavoastră, în curtea casei părintești de la Mocra, umblând desculţ prin iarba dătătoare de energie. ,,Rugaţi-vă pentru nemurirea salcâmului meu,/ poeţi cu lire înstelate,/ și voi, stejari de pe cetate,/ și pești ce fulgeraţi în heleșteu./ Că el curat răsărind din lut/ prin trai sfinţindu-și locul/ la răi nu s-a vândut/ spre a-și spori norocul./ De căngile rădăcinilor sale/ se mai ţin casele, dâmbul,/ cum de norme morale -/ sufletul, blândul. E cerul sfânt în lucrare./ Îl ară albinele, trezele./ Graiule - fulger și floare,/ pure ţi-s meterezele./ Salcâmul acesta care-mi crește/ din pragul casei părintești/ la frunză-i tânăr, iar la gânduri/ e ca bătrânii din povești./ Salcâmu-acest cu frunză rară,/ cu trunchi brăzdat de semne-adânci,/ fântâna, casa și suflarea/ mi le-a cuprins în rădăcini.”
Salcâmul unește rădăcinile telurice cu stelele înaltului, păzind matricea, locul, baștina, casa. Nu doar el, semn al perenităţii și rezistenţei, s-a plantat la poarta casei părintești, în pragul ei, dar și fântâna săpată de un neam mândru și neascuns, ea fiind reprezentarea lirică a mamei: ,,Mama nu plângea între noi, își lua căldarea și se ducea la fântână. Aplecată peste vârtej în lumina puţină a serii, scotea supusă din gura izvoarelor căldarea cu apă și lacrima ei.” Semnul salcâmului și izvorul fântânii, liniștea și înaltul tărâmului care v-a zămislit și pe care-l consideraţi probabil centrul universului le-aţi zugrăvit cu atâta profunzime și sensibilitate în capodopera ,,Balada pentru vioară și orchestră”, care este patria, copilăria, durerea acestui pământ, speranţa…
Din acel sătuc de pe malul Nistrului, desculţ la piatra de hotar, în calitate de ambasador al propriei demnităţi, aţi plecat să cuceriţi o lume cu solemnitatea, măreţia și mesajul solar al operei dumneavoastră, ocrotit de rugăciunile măicuţei.
Maestrul Eugen Doga:
Ceaţa amintirilor se topește și nu mai văd bojdeuca cea veche de lut. Mă opresc și mama, cu părul alb ca pânzele acelea întinse lângă izvoare pe iarba verde, mă așteaptă la portiţa din ograda casei copilăriei mele. Mă înfior de fiecare dată când îmi aduc aminte de ochii ei umezi de bucurie. Ca și acum, când stau la masa de scris, cu pianul în preajmă, care tace și el pentru a-și aduna gândurile… Ce straniu e! Cum se întâmplă astăzi că eu sunt compozitor și nu plugar, scriu muzică și nu cresc pâine? Și iarăși prind a răscoli amintirile… Aplauze, aplauze… Și numai mama în sală plânge. Alături de ea, întotdeauna mic, o întreb: De ce plângi, mamă? Dacă ai ști, îmi răspunde, cum mă doare sufletul… și dacă ai ști cât de bucuroasă sunt că am ajuns până în această zi… Bucuriile și suferinţele mamei. Nu știu dacă este o muzică mai frumoasă decât vocea mamei. Încerc să o pun pe note și atunci cântecul ei de leagăn, pe care l-am uitat de multă vreme, îl simt și îl aud cântat în filmul ,,Maria, Mirabela”. Încerc să-i surprind în sunete pașii ei ușori și mereu grăbiţi și, poate, anume atunci o văd alunecând pe Cătălina, fata de vis și de basm a Luceafărului Poeziei noastre. Ce izvor fantastic de melodii este memoria noastră!
„Arta ne aduce mereu acasă”
Lili Bobu:
Sunteţi mândru că v-aţi născut în Moldova și nu aţi renunţat niciodată la această identitate, chiar și sub cumplite vremuri, dimpotrivă, i-aţi dat grandoare și recunoaștere internaţională. Sunteţi un homo viator infatigabil, străbătând lumea în lung și-n lat, făcând câteodată din Chișinău, ,,orașul dumneavoastră alb”, un nod aerian sau feroviar, fără a mai trece uneori pe acasă, pe strada care, nu întâmplător, poartă numele poetului naţional Mihai Eminescu, în zilele când, debordat de diferite proiecte culturale, trebuie să ajungeţi de la Moscova la Chișinău, de la Chișinău la București și de aici spre marile capitale ale lumii, cu neprevăzute schimbări de agendă. Numai dumneavoastră ne-aţi putut demonstra cum e să te duci mai la est ca să ajungi mai la vest, privilegiind viaţa, contactele umane și relaţiile dintre mentalităţi.
Maestrul Eugen Doga:
Eu aparţin spaţiului românesc, îmi iubesc Moldova, creez pentru binele ei și nu am fost niciodată tentat să renunţ la ea, nici măcar pentru un alt colţ de Rai, fiindcă aici a coborât Luceafărul, poate chiar și pentru mine…
Iubesc orașul Chișinău și îmi este dor de el, fiind mai mult timp departe. Aici am primit educaţia profesională, aici m-am format, aici am început o familie și aici sunt admiratorii mei. Aici îmi invit prietenii din străinătate. Am un salon muzical în propria-mi locuinţă, unde invit oamenii apropiaţi mie spiritual, la șezătoare, să ascultăm muzică, să comunicăm și pur și simplu să ne revedem. Este orașul căruia i-am dedicat o parte din muzica mea, printre care și Imnul ,,Orașul meu alb”.
Oriunde ne-ar purta pașii, pe marile scene ale lumii, m-am convins de nenumărate ori că arta ne trezește la viaţă memoria afectivă, uneori puţin amorţită: ne aduce mereu Acasă, la izvoarele genelor noastre, cu cântece și dansuri pornite de la crestele bătrânilor Carpaţi, legănate pe valurile azurii ale Dunării și duse hăt, cu chiote și tropote de opincuţe în orașele și satele dorului nostru….
După concertul grandios dedicat aniversării a 80 de ani, de la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău (07.05.2017), ca un gest moral reparatoriu pentru anii în care am fost ,,înstrăinat” și ignorat, cu sprijinul Ministerului Educaţiei, Culturii și Cercetării, prin persoana doamnei ministru Monica Babiuc, voi avea mai multe recitaluri la cunoscute obiective de patrimoniu restaurate din raioanele Anenii Noi (Castelul ,,Mimi”), Căușeni (biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”, Casa de Cultură), Soroca (Palatul Culturii), Hâncești (Complexul istorico-arhitectural ,,Manuc Bey”), precum și la Teatrul Verde - Chișinău.
Lili Bobu:
În aceste peregrinări prin lume, aţi concertat vreodată la Mocra, satul care v-a zămislit, care v-a dăruit universalităţii?
Maestrul Eugen Doga:
Eu știu că am o mare datorie faţă de neamul meu, faţă de pământul acesta unde am respirat primul cer curat, unde am făcut primii pași, cu mâna prinsă de fusta mamei. Destinul mi-a trasat o traiectorie mai largă ca acest spaţiu natal. Eu călătoresc departe de Mocra, de Nistru, de codrii mei, dar mereu mă simt atras acasă, la baștină. Să achit datoria. Cu forţele mele neegalate. Dumnezeu nu a știut geografie. El a creat Pământul și oamenii, iar oamenii, din orgoliu, au născut hotare cât mai înguste, cât mai separate. Mi-a fost greu până acum să cânt pentru acei care mi-au furat mormântul mamei și mi-au ucis bucata mea de cer… dar în toamna aceasta voi concerta cu orchestră simfonică și soliști din Tiraspol, în centrul raional al orașului Râbniţa și, din păcate, nu la Mocra, în satul meu natal, fiindcă nu s-au găsit fonduri suficiente pentru renovarea Palatului de Cultură. Mulţi dintre consătenii mei vor fi aduși cu autobuzele la acest concert. Acolo sufletul mamei încă cred că mă așteaptă să vin. Și voi ajunge, chiar dacă voi fi nevoit să concertez în aer liber.
„Eminescu deţine un loc enorm în creaţia mea”
Lili Bobu:
Din ziua în care buna dumneavoastră prietenă din studenţie, Ludmila Mișov, v-a dăruit un volum cu versurile lui Mihai Eminescu, v-aţi îmbolnăvit de ,,eminescianită”, înfruptându-vă din măduva cuvintelor pentru a trăi o intensă stare de poezie, într-o juxtapunere de exerciţii, tatonări, într-un efort de a găsi filtrul propriu de percepere a universului eminescian.
Odată cu trecerea vremii, pentru dumneavoastră poezia marelui poet a devenit un subiect de inspiraţie inepuizabil, un atribut al geniului și al mitului lucrător, creativ.
Maestrul Eugen Doga:
Nu cred că voi fi original dacă voi spune: Eminescu deţine un loc enorm în creaţia mea. Aceasta e ca și cum aș spune că respir, privesc, aud. El este o parte din mine. Și pentru această declaraţie nu exagerez cu nimic. Poate că eu sunt una dintre milioanele de coarde invizibile ale acestei lumi, imensă liră a Universului pe care a creat-o cu atâta talent Eminescu și de care eu am îndrăznit să mă apropii… Eminescu este atât de mare, încât și universul este mic pentru el. Către el trebuie să mergem în toate direcţiile: înapoi la Eminescu sau înainte spre Eminescu… Fiecare îl caută pe Eminescu în sine, în forul său interior. El este cosmic, geniul său aparţine tuturor. Vocea lui este a unei figuri universale. Mă bucur că m-am născut pe acest pământ, care l-a dat înaintea noastră pe Eminescu. Mi se pare că poeziile sale le cunosc din copilărie, atât de aproape le simt, atât de personale, conforme cu sufletul meu.
Lili Bobu:
Răsplata supremă a creativităţii și a valorii operei de inspiraţie eminesciană o constituie partitura baletului ,,Luceafărul”. Momentul cel mai dificil în scrierea baletului a fost să începeţi. De la un punct încolo totul a fost un fel de frenezie care avea să dureze zece ani, într-o stare de erupţie vulcanică, căci, cu cât forţa, talentul sau geniul compozitorului sunt mai mari, cu atât mai insurmontabile se dovedesc dificultăţile construcţiei operei în ansamblu, dar și în detaliile ei.
Maestrul Eugen Doga:
Eu aveam ideea „crudă” a baletului „Luceafărul” de prin anul 1971, dar nu aveam un libret pe potrivă. Emil Loteanu, fascinat de opera lui Mihai Eminescu, a realizat o creaţie excepţională, poetică, teatrală, spectaculoasă și mie nu mi-a rămas decât să descifrez muzica eminesciană care era în libret. Ambii am scris din profunzimea sufletului acest balet, cred că de aceea ne-a și reușit. Am început baletul în 1971, dar l-am finisat abia peste 10 ani (după ce am scris muzica la filmele „Maria – Mirabela” și „Anna Pavlova”), prezentându-l publicului de la Chișinău pe data de 6 iunie 1983. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea de creaţie. După prezentarea a două montări ale baletului la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău, dar și o pauză de mai mult de un sfert de veac, ar fi minunat ca acesta să fie transpus coregrafic de un artist român, căruia nu ar fi nevoie să i se spună cine este Eminescu și că „Luceafărul” nu este „Demonul” lui Lermontov. Deși un artist mare nu e dependent de codul său genetic. Dar unde e de găsit un asemenea artist?
Lili Bobu:
Prin 1992, doamna Ambasador Iuliana Gore Costin v-a dăruit un volum în miniatură cu versurile Veronicăi Micle. Aţi descoperit astfel poezia muzicii și muzica poeziei unei creatoare vândută iubirii. Nu aţi avut un dialog cu această poezie, ci pur și simplu, ca pe o doamnă frumoasă, aţi luat-o de braţ.
Maestrul Eugen Doga:
Versurile Veronicăi Micle par să fi fost scrise special pentru muzică. Întocmai cum aș fi descoperit o lume nouă, un continent necunoscut, am scris cu entuziasm încontinuu o lucrare după alta. M-am aprofundat într-atâta în creaţia Veronicăi Micle, încât la un moment mi-era greu să-l pun pe muzică pe Mihai Eminescu – asta până-n clipa în care am înţeles că este, de fapt, un dialog ce trece de la o persoană la alta cu aceeași forţă poetică, cu aceeași intensitate a trăirii sufletești. E greu să găsești în toată opera lui Eminescu un loc unde nu-i și o adiere din această imagine a Veronicăi Micle. Atâta dragoste, atâta căldură, atâta ură, devotament, pasiune, atâta spaţiu în aceste sentimente transpuse pe note... Am încercat să împac trăirile pământești ale Veronicăi Micle cu cerul și trăirile universale ale lui Mihai Eminescu, am dorit să fac ceea ce nu s-a putut înfăptui în viaţă, să-i cunun prin artă, prin dialogurile lor de dragoste. Și sunt foarte fericit pentru că mi-am îndeplinit un vis.
Am adus aceste dialoguri muzicale de pe mari scene ale lumii, acasă, la matca poeziei, la Botoșani și în orașul marilor iubiri, la Iași, graţie gestului de solidaritate artistică și implicării prodigioasei Asociaţii Culturale ,,Regal d'Art” și a unor artiști remarcabili: soprana Alexandra Coman, tenorul Sorin Lupu, virtuozul acordeonist Vitalie Advahov, orchestra simfonică ,,Regal d'Art”, sub bagheta admirabilului dirijor Marius Hristescu, într-un melanj artistic de înaltă ţinută, moderat cu profesionalism și dăruire de Octavian Ursulescu. Dialogurile dragostei născute din mrejele iubirii mistuitoare dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle s-au adunat în primul volum de arii și romanţe, lansat în luna aprilie, 2017, la Chișinău și prezentat magistral publicului spectator de scriitoarea Lucia Olaru Nenati, împreună cu volumul ,,Muzica este prima și ultima iubire”, realizat de reputata scriitoare și regizoare Luminiţa Dumbrăveanu, care, într-o carte încăpătoare și luminoasă ca o Casă Mare, a adunat toate materialele ce poartă semnătura domniei sale și a unor apreciaţi colegi de breaslă. M-a descusut atât de profesionist, adânc, amănunţit și cu răbdare, încât m-a predispus la o sinceră confesiune despre viaţa și creaţia mea.
Până la sfârșitul acestui an va ieși de sub tipar și al doilea volum de arii și romanţe pe versurile lui Mihai Eminescu și ale Veronicăi Micle. Dar bat la ușă alte noi lucrări din ,,Dialogurile dragostei”, care sper că vor vedea luminile rampei.
Lili Bobu:
A existat în cariera dumneavoastră un moment în care să fi simţit dorinţa de a ,,opri clipa” – cum spune Faust?
Maestrul Eugen Doga:
Momentele scrierii baletului ,,Luceafărul”. Mai mare fericire eu nu am mai trăit niciodată! Cinci sute de pagini de partitură cu sute de mii de note le-am scris în două luni și jumătate. Săream în sus de bucurie, dansam de unul singur, zâmbeam, plângeam… Toate astea din cauza succesiunilor fericirilor ce mă surprindeau pe măsura ,,dezvăluirilor” sau din cauza torentului acela afectiv-inspirativ ,,din care nu știi cum și nu știi de unde”, ce mă mișca continuu și nu îmi dădea odihnă deloc. Era destul să dorm câte 15 minute pe zi… Câtă plăcere îmi făceau mai apoi foiţele partiturilor terminate!
Afectivul creștea progresiv odată cu măsura de realizare a proiectului, a dezvăluirii ideilor ce stăteau acolo undeva în mine ori în eter pregătite să-mi coboare prin creaţie. Câteva note mult așteptate și găsite în mod strălucit mă aprindeau, îmi dublau forţele de imaginaţie creativă, apoi îmi aduceau încă o doză de dragoste și nu mă lăsau deloc în pace, vrând a mă stoarce până la capăt… Atunci nu aveam cum să mă împotrivesc… fiindcă îmi plăcea asta!
Da, fără plăcere, chiar fără un pic de dragoste, nu se face nimic bun…
Lili Bobu:
Aţi abordat cu atâta măiestrie mai multe genuri muzicale, promovând libertatea de expresie, manifestarea fanteziei, originalităţii și spontaneităţii în registre diferite - o sinergie a artelor care întâlnesc geniul, opera dumneavoastră cucerind prin sinceritatea emoţiei și sublimul sentimentelor…
Maestrul Eugen Doga:
Mie îmi plac toate genurile muzicale. Nu genul stă la baza muzicii, nu cantitatea sau sofisticarea acordurilor, ci încărcătura emoţională a acestor acorduri, energia fiecărui sunet în parte.
Nu văd care este diferenţa între balet, operă, romanţă sau cântec pentru copii. Scrierea lor presupune același efort, aceeași mare răspundere, căutare, pornire în neștiut.
Și îmi place să rămân cu prima impresie. Rareori ascult de două ori aceeași muzică, nu citesc poezia până la capăt înainte să fac muzica, nu citesc de două ori o carte, nu privesc aceleași filme… mai mult decât atât, când scriu muzica, le spun tuturor artiștilor: voi grăbiţi-vă să luaţi partiturile de la mine, pentru că eu le stric dacă mă întorc la ele.
Lili Bobu:
Există un mister al puterii creatorului și o alienantă singurătate a celor care acced la ea și o deţin. Este o profesiune solitară. Nimeni nu te poate ajuta să creezi ceea ce ai de dăruit lumii.
Aţi fost un privilegiat în acest sens, pentru că soţia dumneavoastră, distinsa doamnă Natalia, a dat dovadă de un devotament și de o putere de înţelegere a destinului cu totul excepţional al celui de care și-a legat viaţa, care mă duce cu gândul la Anna Grigorievna Dostoievskaia, menită să aline neodihnitele dureri nestinse, confirmând astfel că punctul dumneavoastră de sprijin e iubirea familiei. Căci nu e deloc ușor să fii soţia unui geniu...
Maestrul Eugen Doga:
Ea a fost partenerul de drum discret, alături de care am putut realiza toate lucrurile telurice, cu care am împărţit tăcerea, îmbinând armonios temperamentul meu exaltat cu discreţia unei anemone…
Eu mă ocup cu creaţia și din cauza aceasta a suferit și suferă familia mea. Nu pot să le acord suficient timp persoanelor dragi, chiar dacă îmi doresc acest lucru foarte mult. Creaţia și dragostea sunt de genul feminin, iar femeile sunt egoiste, capricioase, ca tot ce derivă din admiraţie, prietenie sau din entuziasm necontrolat. Nu cred că vreo femeie acceptă să împartă dragostea cu cineva sau cu ceva. Și creaţia, și femeia doresc dragostea dăruită integral și exclusiv.
„Ignoranţa pentru mine este mai rea decât critica”
Lili Bobu:
Întruchipaţi astăzi perfecta concordanţă dintre valoare și celebritate, dintre biografie și operă. Dacă ar fi să vă calificaţi opera, dacă ar fi să o evaluaţi, ocolind notele subiective, cum ar suna această evaluare?
Maestrul Eugen Doga:
Încerc ca tot ce scriu să îmi placă, altfel nu pun creionul pe hârtie, nu încerc să mâzgălesc această hârtie și să aduc un gunoi în societate. Trebuie îndreptată suliţa creaţiei către sine, spiritul tău trebuie să se miște. Dacă nu se mișcă spiritul tău, nu se va mișca cine vine în sală. Ce mă poartă pe mine în timpul scrisului? Eu tot timpul îmi imaginez ascultătorul în faţa mea, iar muzica mea, acest suport spiritual, să pătrundă în inima ascultătorului. Tot ce conţine această simţire pornită de la compozitor, transpusă de interpret, să nimerească pe câmpul simţirilor celor care ascultă. Este un proces comun. Este o creaţie comună. Unii cântă și reproduc aceste sentimente de bucurie, alţii recepţionează această stare. Când urc pe scenă și văd feţe luminoase care absorb această energie, trăiesc mereu aceeași stare emoţională, știu că aceasta este evaluarea trudei și operei mele. Sunt fericit că am acest lucru, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, acest privilegiu de a comunica cu lumea. Sunt fericit când pot să-i fac mulţumiţi pe oameni. Căldura publicului, zâmbetele de fericire de pe feţele spectatorilor, inimile înălţate la o nouă vibraţie - iată împlinirea mea. Le mulţumesc tuturor celor care mă ajută să le dăruiesc oamenilor o sărbătoare!
Lili Bobu:
Asemenea unui remarcabil eseist, îndoielile ni le câștigăm trudind din greu, dar dezamăgirile ne vin de la sine, ca și cum ne-ar aștepta dintotdeauna. Care este cea mai mare dezamăgire profesională a vieţii dumneavoastră?
Maestrul Eugen Doga:
Mă întristează când sunt ignorat. Ignoranţa pentru mine este mai rea decât critica. Atunci când ești criticat, înseamnă cel puţin că ești urmărit, că le pasă oamenilor de tine și de muzica ta.
Cei care creează astăzi ar trebui susţinuţi de stat. Autorităţile ar fi bine să comande lucrări noi pentru fiecare sezon teatral sau muzical. Dacă nu ești distribuit, cântat, citit, respectiv apreciat, creatorul din om moare. Creaţia este un organ viu. Păcat că statul este atât de indiferent faţă de oamenii de creaţie. Nu mai vorbesc de retribuţiile și pensiile lor mizere….
Lili Bobu:
N-aţi păcătuit decât prin eleganţă. Ar fi trebuit să trăiţi în epoca romantică, care pleda, așa cum a afirmat Emil Cioran, pentru ,,o abandonare în fluiditatea noastră interioară, sorbind cu o voluptate intimă toate fierberile și agitaţiile lăuntrice, trăind cu intensitate infinit bogată întreaga creștere interioar pe care experienţele spirituale o dilată până la plenitudine”. Cât de acasă ar fi fost Mozart, Chopin, Ceaikovski, Beethoven, Strauss, Verdi, Brahms… muzica lor contopind trăiri multiple și diferenţiate ce se dezvoltă într-o efervescenţă dintre cele mai fecunde…
Maestrul Eugen Doga:
Societatea noastră, din păcate, este poluată de o muzică mediocră, nearmonioasă. Eu sunt un romantic, îmi place romantismul, îl caut. Acum romantismul a dispărut și din acest motiv nu mai scriu muzică pentru filme. Astăzi, filmul promovează vulgaritatea, violenţa, crima… iar eu caut romantismul, acea muzică care să te înnobileze, să cureţe oamenii de toate elementele negative care îi împovărează, îi subjugă, ca o sinucidere latentă. Sper totuși că filmul romantic va renaște. Va veni și pentru mine.
Lili Bobu:
Eu cred în talentul de Pasăre Phoenix al acestui neam. Sigur că fără ctitorie, fără a zidi ceva în ţara ta, nu ai cum să intri într-un dialog în galeria uriașă a culturii universale. Cultura e ca o stâncă: oricâte valuri, unele năprasnice, ar lovi în ea, rezistă dacă-i autentică. Ea poate deveni moneda noastră de schimb. Printre atâtea crize care bântuie lumea, având în vedere toate schimbările sociale, ale mentalităţilor, ale psihicului uman, corelate cu revoluţia tehnologică, încotro credeţi că se îndreaptă cultura?
Maestrul Eugen Doga:
Dumnezeu nu ne-a dat petrol și bogăţii, dar ne-a dat oameni și har. Oamenii aceștia investiţi la cârma culturii trebuie să elaboreze politici culturale mereu regândite pentru a fi adaptate unei nevoi de reînnoire, de deschidere către satisfacerea unor noi necesităţi imperative, evidente nu doar pentru cercurile culturale, ci și pentru particularităţile unei societăţi în permanentă mișcare.
În a reconfigura lumea și mersul culturii nu este suficientă numai muzica. Ea ne poate doar ajuta. Societatea e ca o orchestră simfonică mare, cu o sumedenie de instrumente diferite. Fiecare are glasul său propriu. Și numai datorită combinaţiei de sunete căpătăm o sonoritate perfectă. Rămâne numai să fie un dirijor de forţă, care să conducă această orchestră și să cucerească inimile celor care o ascultă din sală.
„Eu am avut și am prieteni buni și devotaţi”
Lili Bobu:
Care sunt amintirile și satisfacţiile din aceste fabuloase călătorii, la care ţineţi cel mai mult, referitor la diversele întâlniri pe care le-aţi avut, decisive, copleșitoare, cu personalităţi marcante ale vieţii culturale? Cu ce prietenii v-a răsplătit viaţa de-a lungul anilor?
Maestrul Eugen Doga:
Eu am avut un mare noroc să-i cunosc, să colaborăm și să învăţ de la oameni cu harul lui Dumnezeu, valori autentice care nu mai sunt printre noi. La începutul începuturilor au fost profesorii mei, Pablo Baccini, care mi-a insuflat dragostea de muzică și muncă, compozitorul Solomon Sobel, care m-a învăţat să scriu muzică și Marc Copîtman, care m-a iniţiat în arta polifoniei pe care se ţin pilonii și edificiul unei partituri. Artistul Gheorghe Vodă m-a invitat la primul film pentru care am scris muzică. Anatoli Badhen din Sankt Petersburg m-a învăţat să iubesc orchestra și să fiu artist. Regizorul Ion Popescu Gopo m-a orientat spre propriile mele resurse de creaţie pentru a le scoate la suprafaţă și a cânta frumuseţea copilăriei în musicalul ,,Maria, Mirabela”. Celebrul Emil Loteanu, un poet romantic, un fantezist, un îndrăgostit și un cutezător mi-a deschis porţile marilor universităţi cinematografice la care am studiat rolul muzicii în dramaturgia filmului. Marele Grigore Vieru m-a cucerit cu forţa sa poetică și creativă. Pe versurile lui am scris foarte multe cântece care au avut și mai au și astăzi succes la public. Vieru și Loteanu mi-au fost sursă de creaţie, de simţ artistic, artizanism pe încercări serioase în arta comună. Cu ei am trecut traseele necunoscute de mine în ale creaţiei, asemenea lui Columb și Magellan în drumurile lor pe mări, către ţinuturile ulterior descoperite. A fost o încercare spirituală puternică, care putea să aibă loc numai pornită de la marile talente sau de la marile forţe creative artistice, după cum erau acești doi trimiși ai Domnului în calea mea, dar și pentru toată cultura românească și cea universală.
Eu mereu le simt lipsa… mie mereu nu-mi ajunge nici acum tăcerea lui Vieru, pe care o ascundea el acolo în adâncul lui, în comoara lui spirituală, energia cea cosmică care se prefăcea în bijuterii poetice.
Îmi lipsește și Loteanu…. Era un vulcan căruia i-au stopat erupţia aceia care se temeau de lava lui fierbinte, ce venea precum torentul cel puternic care și așa a rămas numai pe jumătate descoperit și explorat… Dar ce jumătate! Cu plecarea lui a dispărut și filmul poetic, romantic. De atunci nu mai scriu nici eu muzica aceea care mi-a creat cândva o anume carieră, m-a făcut cunoscut și solicitat pe tot globul pământesc. Din acest triunghi creativ, a rămas doar o singură latură în care s-a strămutat pentru totdeauna memoria anilor petrecuţi împreună. În mine s-au adunat sclipirile astrale pe care le-am cules de la acești mari artiști și le-am împletit împreună într-o cunună de diamante, o coroană pe care noi am pus-o pe capul neamului nostru și așa dezbinat și anevoios cu speranţa… Cine știe oare dacă această cunună se va mai încununa cândva cu marea noastră familie a neamului nostru întregit, ce anume i-ar putea aduna la o masă rotundă la care noi tustrei am petrecut copilăria și am gustat mămăliguţa galbenă ca floarea soarelui… S-ar putea vreodată, cândva?
Eu am avut și am prieteni buni și devotaţi. Nu mulţi, fiindcă prietenii cer și ei atenţie, timp. Dar de unde să-l iei pe acest domn enigmatic numit timp? Și mereu m-am întors la prietenul meu cel mai bun și devotat ce se află în interior – la Sine.
Lili Bobu:
De-a lungul pasionantei și pasionatei dumneavoastră vieţi, aţi dat nenumărate interviuri. Care anume dintre întrebări nu vi s-a pus încă și v-ar plăcea să vi se adreseze?
Maestrul Eugen Doga:
O, multe sunt! Poate... de ce îmi este frică?
Lili Bobu:
Și de ce vă este frică, maestre?
Maestrul Eugen Doga:
Principala condiţie cum să duci totul la reușită este să eviţi orice neîncredere în sine, orice frică faţă de sine. Trebuie să crezi în ceea ce faci și să mergi cu încredere, să nu te gândești la ceea ce ar spune cineva, dacă vor bate sau nu cu arcușurile… Stai în sală și nu în scenă, ascultă-te! Cel care te ascultă din sală nu te va minţi niciodată, îţi va spune adevărul.
Pentru mine este important nu doar a cuceri publicul, ci mai ales a-l păstra. Mă tem să nu-l dezamăgesc! Mă tem de momentul când un spectator ar putea părăsi dezamăgit sala de concert… Mă tem ca nu cumva vreodată să mă părăsească muzica...
Și îmi mai este frică de ziua risipită în lucruri secundare, fără să las nicio urmă, trăind acea zi deșartă…
„Muzica mea este o formă de comunicare universală”
Lili Bobu:
Am cedat măgulirilor muzicii dumneavoastră, chemărilor ei, tuturor universurilor pe care le-a trezit în noi, într-o epidemie de extaze… Am îndurat stăpânirea ei despotică…
Sunt în asentimentul distinsei doamne Monica Babuc, Ministrul Culturii, care, citându-l pe Nichita Stănescu - ,,suntem ceea ce iubim”, a declarat că noi îl iubim pe maestrul Eugen Doga! Ireversibil! Și îi iubim muzica pentru că ea face cu noi ceea ce face cu un om dragostea: îl înalţă deasupra rutinei, îl face să uite necazurile vieţii, îl face mai drept și mai luminos.
Acesta este mesajul lumii către dumneavoastră. Care este mesajul maestrului Eugen Doga către Univers?
Maestrul Eugen Doga:
Muzica mea este o formă de comunicare universală. Ea nu are nevoie de traducere. Vreau să cred că ea aduce oamenii împreună, șterge limitele, naște binele… Îmi place să mă iau la întrecere cu timpul: ,,spectacolul vieţii continuă”, este în plină desfășurare, iar protagonistul lui este în putere și se simte neînvins. Strigătul meu: Îmbătaţi-vă din dragoste de viaţă, de lumină, de oameni buni și frumoși! Purtaţi în sinele vostru dorul dragostei! Misiunea noastră este să fim fericiţi!
Lili Bobu:
Umilă condescendenţă maestre, pentru împroprietărirea cu dragoste! Parafrazând versurile bunei noastre prietene întru spirit, scriitoarea Lucia Olaru Nenati, am primit ordin să trăim Lumina și trudim să-ndeplinim porunca grea, cu speranţa întâlnirilor, la adânci tinereţi, la Seratele dumneavoastră de la Casa de Creaţie de pe Planeta Eugen Doga! Până atunci, așteptăm ca Providenţa să vă înscrie prin vârstă și operă pe orbita unei performante longevităţi, pentru care să vi se decerneze singurul trofeu care vă lipsește din palmares, Trofeul Longevităţii!
Post scriptum
Prezentul interviu a fost completat de reflecţiile maestrului asupra muzicii, onoarei, nobleţii, iubirii, decenţei… din cadrul unor interviuri consemnate într-o serie de publicaţii prodigioase, extaze împrumutate, străfulgerări de imitaţie, fiori deprinși de la distinși și onorabili jurnaliști profesioniști: Alice Năstase Buciuta, Luminiţa Dumbrăveanu, Emilia Gheţu, Aneta Grosu, Rodica Iuncu, Valerian Mihoc, Liliana Popușoi, Daniela Tiger, Tatiana Ţîbuleac. Adâncă plecăciune!
Autor: Lili Bobu - Asociaţia Culturală ,,Regal d'Art”
(editor: Roxana Aiacoboaei)