Cand nevoia celuilalt este nevoia mea, cand bucuria celuilalt este bucuria mea, cand celalalt este eu si toti intru toate Hristos. Asta socotesc eu ca inseamna sa fim una – dialog duhovnicesc si de sulet ziditor, cu Preacuviosul Parinte Ieromonah Savatie Bastovoi.

Parintele Savatie Bastovoi este o personalitate cunoscuta in mediile bisericesti si in cele intelectuale, cartile sale fiind apreciate cu mai multe distinctii prestigioase cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1996), Premiul salonului national de carte de la Iasi (1996), premiul Fundatiei Soros pentru debut, premiul revistelor Timpul si Convorbiri literare din Romania. Din anul 1996, este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. S-a nascut pe 4 august anul 1976, in Chisinau, tatal sau Valentin Bastovoi fiind profesor de logica la Universitatea "Ion Creanga", iar mama Claudia, absolventa a Institutului de Arte, sectia regie. Are studii de pictura, filozofie si teologie si a predat iconografia la Seminarul teologic din Chisinau. O vreme a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului, unde a fost ridicat in rangul de protosinghel (egumen) de arhiepiscopul Teodosie al Tomisului. In anul 2005 a facut parte din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe langa Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane, unde a contribuit la scrierea slujbelor pentru doi sfinti romani: Grigorie Dascalul si Gheorghe de la Manastirea Cernica. In Romania a sustinut foarte multe conferinte si seri duhovnicesti, in special dedicate tinerilor, a acordat multe interviuri, a publicat foarte multe carti si brosuri, mereu actuale, realiste si ziditoare de suflet crestinesc, autentic.

Vorbind mai putin oficial, s-ar cuveni sa spunem ca Parintele Savatie Bastovoi, chiar daca este sfios din fire, asa cum ii sede bine unui calugar, este genul de om caruia, daca ii intra o idee in cap, nu se lasa pana cand n-o vede infaptuita. I-a venit sa scoata un ziar si a iesit "Ekklezia", una din primele publicatii crestine serioase din Republica Moldova. Si-a pus in gand ca ar merita sa faca o editura de carte ortodoxa si, iata, la Bucuresti, a aparut
"Cathisma" care, in doar jumatate de an de la infiintare, a lansat noua titluri. Curtat cu insistenta de multe organizatii ortodoxe din Romania care il tot invita in continuare sa vorbeasca la conferinte pe teme crestine, parintele mai scapa cate o gluma fata de fratii lui de manastire de la Noul Neamt "Ei, poftim, baietii istia vor sa faca din mine un Michael Jackson...". Daca o sa auziti cumva de o expozitie de icoane sculptate in lemn de Parintele Savatie Bastovoi, sa nu va mirati. Vorbind pe intelesul ex-sovieticilor, Parintele Savatie Bastovoi este o "personalitate multilateral dezvoltata". Sa nu credeti insa ca am pomenit intamplator despre sovietici.

Stefan Bastovoi avea vreo doi ani pe cand taica-sau il invata sa calareasca. Il deprindea sa priveasca lumea de la inaltimea unui cavaler al ateismului stiintific si nu scapa nici o ocazie de a-i da cate o lectie anticlericala. Cand intalneau in calea lor preoti sau calugari, tatal oprea calul in dreptul acestora si, aratand dispretuitor la ei cu degetul, ii spunea: "Il vezi? Astia sunt dintre acei banditi cu fusta care l-au ars pe rug pe Giordano Bruno!". Evident, propaganda continua si atunci cand gospodareau in doi pe langa casa. Astfel, in timp ce stivuia lemnele despicate de taica-sau, viitorul calugar afla cat de absurde si rupte de realitate sunt cele scrise in Sfanta Scriptura: "Cum putea Noe sa faca o corabie atat de mare incat sa incapa toate fiarele pamantului intr-insa? Povesti, asta-i imposibil!" Sau: "Iaca destepti, sa-mi spuna ei mie ca Iona a fost inghitit de o balena, ca a stat in stomacul acesteia trei zile si inca s-a si rugat acolo si ca, la urma, jivina l-a aruncat afara din ea?! Povesti pentru prosti. Pai, fiziologic asa ceva nu este posibil! Pentru ca balena are o "gatita" subtire si nu poate inghiti ceva de dimensiunile unui om, fie el si prooroc...".

Usile casei Bastovoi erau intotdeauna deschise indeosebi pentru o categorie mai selecta din care faceau parte prietenii de la Leningrad, ideologi si conducatori de rang raional ai Partidului Comunist, invatatori si muzicanti. Bastovoi-tatal era un mare cantaret, unul din cantecele sale preferate fiind "Casuta noastra". Casa lor din Oricova, Calarasi, era una dintre cele mai "galagioase" din sat, din cauza sindrofiilor si chefurilor care se terminau noaptea tarziu, cand obosea acordeonistul. Visul ateistului era sa-si vada feciorul puternic, frumos si destept si el a facut tot ce se putea omeneste face pentru a realiza acest vis: l-a invatat sa boxeze, s-a ingrijit sa-i lase timp pentru lecturi si alte preocupari intelectuale sau artistice, l-a obisnuit sa traiasca impreuna cu prietenii si binele, si raul. Mai mult, din dragoste parinteasca, trecea cu vederea unele nazbatii, pentru care ar fi trebuit sa-l chelfaneasca, dar care, totusi, dadeau bine la un CV de "barbat puternic". Asa se intampla cand Stefan impreuna cu ceata sa fura cai, mesterea arme de foc sau "demonta" cartuse.

Valentin Bastovoi s-a inteles perfect cu fiul Stefan. Dar asta doar pana in momentul cand intre ei a intervenit Dumnezeu. Intr-o buna zi, cand familia Bastovoi era preocupata pana peste cap de nunta intaiului nascut, Stefan a plecat sa-si faca pasaport la Balti si nu s-a mai intors. Mireasa l-a mai asteptat un an-doi, dupa care si-a calcat pe inima si s-a maritat cu altul. "Mirele" s-a intors acasa in rasa de calugar si cu un alt nume – Savatie. Bastovoi-tatal n-a suportat sa-si vada fiul "inrolat" in randul celor impotriva carora a luptat constient toata viata. "Erai baiet ca toti baietii, beai votca, fumai, umblai cu femei, dar acum ai tampit! Daca vrei sa mai vii la mine, scoate-ti fusta si fii cel care ai fost, altfel nu-mi esti fecior", i-a spus pe un ton taios si i-a intors spatele. Nu putea suferi faptul ca baiatul sau a ales sa asculte de autoritatea Aceluia pe ai caror slujitori el i-a dispretuit, i-a combatut si i-a blamat o viata. Nu l-a iertat pentru ca a ales sa asculte de chemarea Mantuitorului care i-a sapat in inima cuvintele: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze...".

Si acum sa nu va inchipuiti ca o sa va dumiresc de ce un barbat tanar si destul de atragator, cu succese remarcabile in literatura, care nu era deloc ocolit de fete, ca sa nu zic mai mult; de ce un astfel de om care a fost "educat" sa urasca popimea isi lasa iubita in pragul nuntii si merge sa se calugareasca si sa-si consacre viata lui Dumnezeu, caruia taica-sau i s-a opus toata viata. Nu cred ca multa lume poate intelege acest lucru, pentru ca nu orisicui ii este dat sa simta dragostea lui Iisus Hristos arzandu-i in inima. Dar, poate vom putea limpezi anumite lucruri din discutia cu parintele Savatie. Insa, inainte de a incepe dialogul, trebuie sa va spun ca parintele Savatie este unul dintre cei mai indragiti scriitori ortodocsi din Romania si Republica Moldova. Cartile sale "In cautarea aproapelui pierdut", "Intre Freud si Hristos", "A iubi inseamna a ierta" si, mai nou, romanul "Nebunul", "Pentru cine bat clopotele la Tanacu?" se vand in zeci de mii de exemplare in Romania, unde sunt foarte apreciate pentru maniera nonconformista, simpla si captivanta de a le vorbi oamenilor despre Hristos si despre sfintii placuti Lui.

- Preacuvioase Parinte Savatie, regretati ceva?

- Da, desigur.

- Ce anume regretati?

- Imi pare rau ca nu am facut ceea ce ar fi trebuit sa fac. Ma refer, bineinteles, la binele pe care as fi putut sa-l fac. Dar mai mult decat toate regret ca nu m-am ridicat la demnitatea cuvenita in fata celor care ma iubesc si m-au iubit.

- Nu va pare rau ca v-ati calugarit?

- Nu, asta nu. Niciodata.

- Credeti ca suntem datori celor care ne iubesc? Oare dragostea nu trebuie sa fie dezinteresata?

- Da, dragostea adevarata este intotdeauna dezinteresata. Si tocmai pentru asta trebuie sa o pretuim. Acest pret este demnitatea noastra. Trebuie sa ne ridicam la masura asteptarilor celui care ne iubeste. Sa cautam si sa intretinem dragostea. Dragostea se implineste atunci cand este reciproca, iar aceasta reciprocitate are nevoie de jertfire de sine. Capacitatea de a ne jertfi este demnitatea la care ma refer.

- Calugaria v-a adus vreo satisfactie deosebita?

- Calugaria iti descopera viata dintr-un unghi la care un om obisnuit nu are acces. Am vazut si am trait lucruri pe care sunt convins ca nu le-as fi cunoscut niciodata daca ramaneam in lume. Cu toate acestea, calugaria nu este un culcus si nici macar un turn in care te stabilesti. Este o continua stradanie de a escalada un munte. Si daca Sisif, in chinul sau de a urca muntele, cadea de fiecare data sub greutatea pietrei pe care era condamnat sa o care, eu cad neincetat sub propria greutate. Aceasta insa ma face constient de greutatea pe care o port. Credinta ca intr-o zi voi invinge si voi ajunge acolo, sus, ma insufleteste. Ma bucur ca nu am ramas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar daca sunt un bolovan, vreau sa fiu un bolovan care se rostogoleste.

- Este greu sa fii calugar?

- Foarte greu, dar merita.

- Nu ati crezut dintotdeauna in Dumnezeu: ati crescut in casa unui propagandist al ateismului stiintific. Pe cand erati copil, la ce argumente apela tatal dvs. pentru a va convinge ca Dumnezeu nu exista?

- Facea uz de niste argumente tipice. Mai intai: Dumnezeu nu poate sta pe nori, deoarece norii nu sunt decat niste vapori. Pe urma: pe proorocul Iona n-ar fi putut sa-l inghita o balena, deoarece gatita acesteia nu este mai larga decat un pahar de doua sute de grame. Pe urma, faptul ca in corabia lui Noe n-ar fi putut sa incapa toate vietatile din lume. Cam atat, in mare. Dar cred ca, inainte de toate, m-a convins autoritatea tatalui, ca pe orice copil. El credea ca Dumnezeu nu exista si aceasta credinta a lui se baza pe astfel de argumente.

- Acum, ca ati ajuns calugar si preot (ieromonah), ati gasit raspunsul la aceste intrebari?

- Nu. Eu nu am ajuns la Dumnezeu prin rationamente. Am cunoscut un Dumnezeu viu si plin de iubire care poate sa intre in viata ta si sa te invaluie asa cum te invaluie mireasma unui parfum.

- Ati putea sa ma convingeti ca Dumnezeu exista?

- Nu.

- Dar ati vrea?

- Vreau si nu vreau. Vreau pentru ca asta il face pe om fericit si nu vreau pentru ca nu-mi place sa-L discut pe Dumnezeu in sensul ca exista sau nu exista. El e prea mare si, mai ales, prea plin de iubire ca sa fie nevoie sa-L discut in fata unui pamantean. Lui Dumnezeu nu-i place cand i se pun conditii, nu-i plac pariurile, dar ii plac invingatorii. Daca cineva este un invingator, un invingator al propriei micimi, al propriului egoism si orgoliu, Dumnezeu i se descopera negresit.

- Si totusi, cum ati ajuns la credinta?

- Nu vreau sa vorbesc despre asta. Este ca si cum m-ati intreba cum mi-am sarutat prima dragoste.

- Apropo de dragoste. Cum ati putut sa renuntati la toate cele lumesti?

- Fiecare din noi, mai devreme sau mai tarziu, este pus in situatia de a renunta la ceva. Batranetea, boala si, in cele din urma, moartea ne desparte de aceasta lume cu tot ce are ea frumos sau urat in ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu si am crezut in tot ce zice El, am simtit ca indemnul ia-ti crucea si urmeaza-Ma se refera si la mine. Am vrut sa-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci cand ma vor intoarce in pat cu cearsaful, nu atunci cand nu voi mai trebui nimanui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: Nu vreau sa-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu insumi nu mai am nevoie, adica batranetea si boala. Nici in jocul de carti nu intri fara sa platesti si cu cat miza e mai mare, cu atat taxa de intrare e mai mare. Cand eram copil, jucam si eu carti la club si prin beciuri ca Pavel Stratan si chiar daca pierdeam mai de fiecare data, jocul in sine ma captiva si astfel uitam de pierderi. In relatia cu Dumnezeu exista o inflacarare care te face sa treci peste multe din cele pe care mai inainte le considerai o mare pierdere.

- Va vedeti des cu parintii, fratii, prietenii?

- Depinde. Cu tata s-a intimplat sa nu ma vad sapte ani. Ne-am intalnit nu demult, fara mare entuziasm din partea lui. Cu mama si fratii m-am vazut mai des. Am o sora, avocat in Iasi, si un frate, student in acelasi oras. In afara de tata, care nu suporta sa ma vada in negru, am cu totii o relatie normala.

- In ce relatie sunteti cu mama?

- Intr-o relatie de cea mai mare dragoste. Pentru mine, mama a fost si este dragostea intruchipata. Cand eram mic, tata ma trimitea sa aduc buruian la porc sau sa fac alte treburi, nu grele, dar obligatorii. De multe ori, fugeam la joaca cu baietii, la furat cai sau la scaldat si veneam tocmai noaptea. Mama facea treaba in locul meu si zicea ca eu am facut-o. Pentru aceasta si pentru alte atatea lucruri o voi iubi toata viata.

- Ati facut scoala de pictura pentru copii pe timpul sovieticilor si Liceul de Arta la Iasi. Dupa ce v-ati calugarit, ati predat iconografia la Seminarul Teologic din Chisinau. Ce parere aveti despre scandalul iscat impotriva icoanelor in Romania, in anii trecuti?

- Lupta impotriva icoanelor nu este noua, desi a inceput o data cu institutionalizarea crestinismului. In Imperiul Bizantin s-au purtat cele mai crunte lupte impotriva icoanelor. Scopul era mai mult unul politic decat dogmatic, desigur, desi imparati ca Leon Isaurul au incercat sa dea acestei campanii iconoclaste un temei doctrinar. Argumentele iconoclastilor bizantini au fost preluate mai tarziu de catre protestanti. In Imperiul Bizantin, ca si in zilele noastre, convietuiau crestini, musulmani si iudei. Spun musulmani si iudei, deoarece doar aceste doua religii neaga reprezentarea lui Dumnezeu. Iconoclasmul bizantin a venit si dintr-o nevoie politica de a-i impaca pe toti. Iudeii si musulmanii au dreptate in acest sens, deoarece icoana este posibila doar dupa intruparea lui Dumnezeu, intrupare in care ei nu cred. In Vechiul Testament nu putea fi vorba de o neprezentare a lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu S-a intrupat in Iisus Hristos, El poate fi pictat in firea Sa omeneasca, dumnezeirea ramanand nevazuta si cu neputinta de reprezentat. Oamenii care resping icoana resping, de fapt, prezenta lui Dumnezeu in lume. Lepadarea de icoane aduce cu sine o mare saracie spirituala. Priviti experienta protestantismului care in cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la imbogatirea istoriei artelor.

- Ati practicat sportul?

- Da, am facut tenis de masa. Era singura distractie in satucul in care am copilarit. Tata mi-a luat palete bune, vietnameze, si m-a invatat sa joc. Am fost chiar campion raional vreme de cativa ani la competitiile intre elevi.

- Cand erati in clasa intai, tata v-a dat bani ca sa va cumparati doua perechi de manusi de box. V-a placut boxul?

- Da, mi-a placut, dar n-am mers prea departe cu pugilismul. Am ramas la pumnelile pe care le faceam in scarta cu fan.

- Care sunt filmele dumneavoastra preferate?

- Zbor deasupra unui cuib de cuci cu Jack Nicolson si Andrei Rubliov al lui Tarkovski.

- Sunteti autorul unui roman despre copilaria sovietica, roman ce va aparea in vara aceasta la Editura Polirom din Romania – Iepurii nu mor. Ce sugereaza acest titlu?
- Este un roman scris in anii studentiei mele la Timisoara care a si fost publicat la Brasov, dar care a avut o circulatie restransa. Este imperiul vazut cu ochii unui copil. De-a lungul cartii, ca o tesatura de paianjen, revine o discutie absurda dintre Lenin si Felix Edmundovici in care rasuna franturi de lozinci, care in mintea copilului se transforma in fantasme de eroism sau de teama. La un moment dat, faptul ca iepurii nu mor devine la fel de evident ca si dainuirea Uniunii Sovietice. Exista oameni care inca mai cred ca iepurii nu mor.

- Va ganditi des la moarte?

- Da.

- De ce? Va este frica?

- Si da, si nu, dar asta ma face sa fiu om. Omul este singurul animal care se gandeste la moarte, care isi asteapta sfarsitul. Constiinta mortii ne face viata mai vie, ne aduce aminte ca nu am fost lasati zadarnic pe acest pamant. Trebuie sa ne grabim sa umplem viata noastra de rost, un rost pentru care ar merita sa traiesti si sa mori.

- In alta ordine de idei, as dori sa continuam dialogul nostru de suflet cu o intrebare care cred eu ca framanta pe multi dintre tineri, si nu doar pe tineri, si anume: De ce Evanghelia, de ce Iisus Hristos prin viata Lui, prin cuvintele Lui ne sminteste pe noi?

- Iisus Hristos de multe ori si-a atentionat ucenicii, si prin ei pe noi, ca El este sminteala. Spune Iisus Hristos: Fericiti cei care nu se vor sminti intru Mine (Matei 11, 6). Aceasta o spune, vedem si in Evanghelia lui Ioan, dupa ce le vorbeste despre Taina Bisericii, despre jertfa Sa, cand le spune ucenicilor ca ei de acum nu vor mai manca mana pe care au mancat-o parintii lor, cea care s-a coborat din cer, ci vor manca Insusi Trupul si Sangele Lui. Atunci, ne spune Ioan ca multi dintre iudeii care erau de fata s-au smintit si chiar dintre ucenicii Lui s-au intors si au plecat (Ioan 6, 66). Astfel incat Iisus Hristos Il intreaba pe Petru: Petre, ce faci? Nu pleci si tu?. Si spune (Petru): Nu, unde voi pleca? La Tine sunt cuvintele vietii vesnice (Ioan 6, 68). Si atunci Iisus Hristos le spune: Fericiti cei care vor crede cuvintele acestea si vor face. Fericiti cei ce nu se vor sminti intru Mine. Asa ca, dintru bun inceput Iisus Hristos este sminteala lumii. Pentru ca ceea ce ne aduce El ne scoate pe noi din comoditatea noastra, din ceea ce am fost obisnuiti. Ne scoate pe noi din noi insine pentru a ne face asemenea Lui, pentru ca noi, prin moartea noastra, pe care de buna voie o imbratisam in Botez, sa ne imbracam in Invierea Lui. Si aceasta este o mare sminteala, pentru ca este cu totul straina noua si ochiul n-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului celui vechi nu s-au suit toate acestea (I Corinteni 2, 9), motiv pentru care el se sminteste.

- Ati spus ca Iisus Hristos ne este strain. Totusi cei mai multi dintre noi suntem botezati, suntem oameni care marturisim pe Iisus Hristos sau spunem ca noi suntem credinciosi, suntem crestini. Cum adica Iisus Hristos ne este strain? Ce inseamna ca ne este strain?

- Ne spune Iisus Hristos ca dupa roadele lor ii veti cunoaste. Sa ne uitam la faptele noastre, la reactiile noastre si vom intelege ca Cel pe care zicem ca-L marturisim, de fapt ne este strain noua, pentru ca ceea ce a smintit pe iudei, pe vechii oameni, care nu primisera inca harul Botezului cel care ne deschide ochii cei duhovnicesti spre intelegerea evanghelicestilor propovaduiri, asa cum ne rugam inainte de Evanghelie in Liturghie. Ceea ce smintea pe omul vechi, ne sminteste si pe noi. Ne sminteste viata noastra duhovniceasca, viata noastra bisericeasca, care incepe din altar, care incepe din potir, pentru ca uitati-va cata valva si zazanie se face in Biserica pe marginea impartasaniei, de parca aceasta ar fi un subiect de discutii in biserica, de parca in Liturghie nu ne rugam ca toti cu o gura si cu o inima sa slavim pe Dumnezeu, ca toti sa fim un cuget. De unde s-au luat discutii pe astfel de teme? Inseamna ca noi suntem in afara Duhului lui Dumnezeu si ceea ce marturisim in Liturghie nu traim in fapt pentru ca, cu multa seninatate mergem in Liturghia in care ne rugam ca toti cu o gura si cu o inima sa marturisim si iesim afara si ne certam si facem cu totul altceva si prin asta dovedim ca noi nu marturisim ceea ce este in Liturghie. Dar asta nu inseamna ca noua ne este Liturghia straina? Dar daca ne este Liturghia straina, nu ne este strain si Cel care este Marele Liturghisitor si jertfa, Iisus Hristos? Atunci semnele si faptele noastre ne arata ca Iisus Hristos este marele strain care inca nu a fost primit cum se cuvine de catre noi, de catre cei din Biserica care spunem ca-L marturisim pe El. Nu ma refer la cei care inca nu au aflat despre venirea Lui.

- Ce inseamna ca toti sa fim una?

- Ca toti sa fim una inseamna sa nu mai avem nevoie de cuvinte straine, inseamna ca cele pe care le cantam in psalmi si in toate slujbele noastre sa spuna totul pentru noi si despre noi, ca aceste cuvinte sa ne reprezinte pe noi pentru ca socotesc ca sunt cuvintele, unicele care ar trebui sa le rostim, dupa cum si Apostolul Pavel ne spune ca: Cei cu inima buna sa cante in psalmi (Iacov 5, 13), Vorbiti intre voi in psalmi si in cantari, in asa fel incat ele ne vor unifica, dupa cum unul este Dumnezeu Cel care a insuflat aceste cuvinte si dupa chipul acestui Dumnezeu. Daca vom ajunge ca aceste cuvinte sa ne reprezinte pre noi, asa cum pre El il reprezinta, una vom fi. Cand nevoia celuilalt este nevoia mea, cand bucuria celuilalt este bucuria mea, cand celalalt este eu si toti intru toate Iisus Hristos. Asta socotesc eu ca inseamna sa fim una.

- Este tare greu sa fi una in cugetul tau. Noi suntem tare imprastiati si ma gandesc acum la cuvantul pe care-l aflam tot din Evanghelie, de la Iisus Hristos, cand ii spune Martei ca una trebuieste, un singur lucru trebuieste. Care este acel lucru de capetenie pe care noi trebuie sa-l cautam fiecare in parte?

- Socotesc eu ca trebuie mai intai sa ne aplecam asupra noastra. De ce zic asta? Pentru ca drept ar fi ca noi mai intai sa ne indreptam cugetul catre Dumnezeu. Mai intai sa iubim pe Dumnezeu din tot cugetul si din toata inima noastra, dar lucrul acesta este strain noua, pentru ca noi nu L-am cunoscut inca pe Dumnezeu. Si anevoios este omului pacatos sa se ridice la aceasta cunoastere. Tocmai de aceea ne spune Iisus Hristos ca asemenea acesteia (porunci) si nu mai mica, este porunca de a iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti. Dar cum vei iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti, daca tu insuti pe tine nu te cunosti. Dar daca tu pe tine nu te cunosti, cum te poti iubi? Si atunci, de asta zic, ca iarasi inceputul este sa ne aplecam asupra noastra, si aplecandu-ne asupra noastra vom descoperi un mare hau si-o mare prapastie plina cu toata uraciunea si pustiirea a ceea ce este omul in starea lui de parasire. Si daca fiecare vom descoperi ceea ce suntem noi de fapt, noi vom ierta prea grabnic pe cel care ne greseste noua, iar aceasta iertare este de acum un inceput al dragostei fata de aproapele. Si acest inceput al dragostei fata de aproapele este un inceput al dragostei fata de Dumnezeu. Si iata cum cunoscandu-ne pe noi insine, cunoscand ca noi suntem ceea ce suntem, noi il descoperim pe Dumnezeu, pentru ca pana si intunericul la el este lumina. Pana si intunericul acesta din noi devine lumina atunci cand il descoperim si-L vedem si ni-L asumam.

Asta zic eu ca este primul lucru care trebuieste, acel unu care trebuieste, acel unu care devine toate mai tarziu, pentru ca neasumandu-ne pe noi nu facem nimic. Iisus Hristos a venit si ne-a smintit tocmai prin faptul ca ne-a propus sa ne asumam pe noi insine, sa fim noi insine, caci pana la aceasta a fost legea care te invata ce trebuie sa faci, care-ti dicta, care-ti poruncea ce trebuie sa faci. Si aceasta lege te facea pe tine si tu te faceai asemenea acestei legi si erai scutit de truda de a te descoperi si lucra pe tine insuti. De aceea oamenii in aceasta caldicime, omul vechi, omul trupesc intotdeauna cere reguli care sa-l scuteasca pe el de responsabilitate. Si astazi vine: Parinte da cum sa ma rog? Da cat sa citesc? Vrea o praviluta exacta, fixa, care sa-l elibereze pe el de raspundere, de responsabilitate, care sa-l scoata pe el din cosmarul asumarii de sine, pentru ca acesta este un iad pe care fiecare trebuie sa ni-l asumam la inceput. Iisus Hristos face aceasta sminteala si vine si spune iudeilor ca in doua porunci sta de fapt toata legea si proorocii, si acestea doua pana la urma sunt una: Iubiti-va unii pre altii!. Asa ca una singura trebuieste, uitandu-ne la pacatosenia noastra sa ne-o asumam. Si aceasta este ce a spus Iisus Hristos Sfantului Siluan: Tine mintea in iad - adica cunoaste ca esti iad, dar nu deznadajdui!. A tine mintea in iad inseamna a te intoarce in tine insuti si a cunoaste cine esti, ca tu de fapt, ca tot omul este iad. Dar nu deznadajdui pentru ca Dumnezeu pana la iad s-a pogorat. Si unde nu este El?... si ne poate ridica si de acolo! Aceasta una singura trebuieste.

- Preacuvioase Parinte Savatie ati spus ca pentru a cunoaste pe Dumnezeu trebuie mai intai sa ne cunoastem pe noi insine. Eu cred ca tocmai aici este problema cea mai delicata. Cum putem noi sa ne cunoastem pe noi insine? Cum putem noi sa ne vedem pacatosenia noastra, sa ne vedem uratenia sufletului nostru? Cu ce ochi? Ca ochii nostri de cele mai multe ori sunt astupati, cum se spune, cu o foita de aur, la unii poate de plumb.

- Cu ochii nostri care in Botez s-au deschis, sunt acoperiti, desi sunt acoperiti, dar tocmai uitandu-ne la noi insine, va cadea aceasta placa. Va cadea. Dar cum o vom deschide si mai bine? Ceea ce descoperim in noi insine sa spovedim Domnului, sa spovedim preotului, duhovnicului si cerand puterea lui Dumnezeu de a vedea altele si de a lupta cu ele. Pentru ca omul pacatos, prin pacatele sale, isi stirbeste incet-incet si limpezimea daruita lui si ascutimea daruita lui de Botez, astfel incat pecetea pe care o primim noi se acopera incet, ca orice alta pecete peste care cade praful, peste care cade orice altceva. Dar ea poate fi curatita. Poate fi curatita. Si socotesc ca spovedind nu ceea ce scrie in carti ca ar fi un mare pacat, ci ceea ce-l mustra pe el, atunci in ceasul in care se afla el, cu pacatele lui, cu necunostinta si orbirea lui, fie ca astazi nu intelege ca curvia este un pacat sau orice altceva, dar a inteles si a simtit ca n-a facut bine cand a gresit fata de mama lui, sau fata de orice altceva, sau a furat.
Spovedeste ceea ce ai simtit tu si ceea ce tu ai considerat ca este pacat si Domnul te va invata si iti va deschide ochii si pentru altceva. Dar sa nu faca un mare efort de a-si forta mintea sa considere pacat ceea ce Duhul inca nu i-a descoperit lui.

Ca si acesta este un drum spre impietrire si spre falsificarea vietii noastre duhovnicesti in care deschizand cartile de spovedanie ajungem sa numim pacate pe care noi inca noi nu le-am simtit. In acest fel imi aduc aminte de o intamplare a unui tanar de la noi de acolo, un novy russki. A vrut sa se spovedeasca si intra la parintele. Spovedania asta a facut-o altcuiva pe urma. Si spune: Parinte vreau sa ma spovedesc. Zice: Bine, dar te-ai mai spovedit vreodata? Zice: Nu. Du-te si ia o foaie de acolo cu pacate. La noi la pangar sunt foi cu lista cu pacate. Si tanarul s-a intors si a plecat. Si spune apoi asta altcuiva: Mai, eu aveam ceva sa-i spun lui Dumnezeu. Ce-mi da mie foaia aia?. Si el a inteles mai bine ce este spovedania decat preotul. Pentru ca el avea ceva anume sa-i spuna Domnului. Acest ceva anume, care poate sa fie o ciudatenie de spovedanie, nu dupa carte, dar care il framanta pe el ii va descoperi inima lui, o va limpezi si Domnul ii va da vederea altora, dar sa-si urmeze glasul launtric si asa sa creasca intru acest glas, care este glasul Duhului Sfant din Botez, care striga in multe inimi dintre tinerii nostri botezati, care fac pacatele si traiesc in lumea asta, dar au Botezul asupra lor. Si multi care vin dupa asta la Iisus Hristos spun: Eee, de cate ori intorcandu-ma de la discoteca sa ma culc simteam ca parca nu-i chiar bine ce fac eu. Acest care-ti pare tie nu chiar bine, du-te si spune-l.

La un parinte bun, un prieten, vin doi tineri care spovedesc: parinte noi am facut legamant ca sa nu mancam de frupt (dulce) atunci si atunci. Uite am incalcat. Vino si dezleaga-ne!. Dar voi ce mai faceti? Ei traiau in curvie linistiti, fara sa bage de seama. Dar acest legamant l-au incalcat si au simtit ca au gresit. Si parintele zice: Am vazut curatenia lor. Ei nu si-au dat seama, dar au socotit si au simtit ce este pacat. Domnul, socotesc si cred, ca pentru aceasta, pentru blagoslovenia si pentru dezlegarea spovedaniei lor, au aflat si altceva si socotesc ca-i va indrepta pe calea cea buna. Asa sa facem si noi. Sa ne apropiem. Sa ne apropiem de Iisus Hristos, ascultand de glasul care sufla in noi, smintitor de multe ori pentru regulile pe care le avem noi. Dar este un glas care duce spre Iisus Hristos.

- Cum trebuie, pentru ca ati amintit de spovedanie, este bine sa ne pregatim pentru spovedanie, sau pur si simplu atunci cand simtim, asa cum spuneati, atunci cand ne mustra constiinta sa mergem la parintele duhovnic. Sau mai trebuie sa facem si altceva mai mult decat atat?

- Eu socotesc ca este bine sa te duci sa spovedesti ceea pentru ce te mustra cugetul. Asa am trait-o si asa am vazut ca rodeste bine. Pentru ca eu facandu-mi spovedania ca frate (de manastire) intru inceput, avand si experienta scrierii de mai inainte, m-am trezit odata dupa ce mi-am tocmit spovedania: Mai, parintele o sa-mi rupa spovedania asta, n-ar fi bine s-o copiez, s-o am si eu, s-o trag la xerox, ca asa o spovedanie extraordinara cum am facut-o eu poate folosi si la altii sa-i invete cum sa se spovedeasca. Foarte usor, si de fiecare data cand imi faceam spovedania de acasa, cadeam in ispita, caci glasul cel strain imi spunea: Vai ce frumos te pocaiesti, vai cum ai putut s-o vezi si pe asta, si pe asta ai vazut-o, si pe cealalta, vai, dar acum nu te mandri si spune: parinte m-am mandrit in timp ce-mi faceam spovedania si chiar si acuma cand spun cad in slava desarta.

Sa fim atenti la gandurile care ne sufla ca in asa fel ne imprastiem incat ajungem la nimic, batjocoriti. De asta Iisus Hristos ne spune: Una singura trebuieste. Vezi ceea ce te mustra pentru inceput si nu asculta de glasul care usor te arunca-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; ca ti-ai suflat nasul si nu departe era nu stiu ce, ca ai simtit ca ai fost asa, sau altcumva. Vezi ce este si toate pacatele si gresealele, pentru ca noi gresim ca oameni si sa nu uitam ca in tot ceasul gresim, dar spune inaintea Domnului in tot ceasul si socotesc ca Domnul dezleaga. Si tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustra, desi le-ai facut, cunoaste ca Domnul ti le-a iertat, tocmai pentru ca nu te mai mustra, daca tu esti un om imbisericit, mergi intotdeauna, pazesti legatura cu duhovnicul, te impartasesti, daca te trezesti ca pentru unele nu te mai mustra cugetul, este pentru ca te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara in rugaciune (acolo sunt spovedanii). In toate rugaciunile noastre, in majoritatea sunt spovedanii, asa ca sa nu te miri ca nu mai simti cutare sau cutare, sau cutare. Domnul stie sa te ierte, dar cele ce te mustra spune-le si mergi la duhovnicul tau.

Asa faceau si parintii nostri. Nu ne putem inchipui in ceata Sfantului Pahomie cel Mare, care avea peste 7.000 de calugari ca veneau toti cu spovedanii de-astea de doua ceasuri. Inchipuiti-va ce este ca pana astazi n-ar fi avut voie sa moara toti calugarii aceia, pentru ca n-ar fi terminat toti de spovedit de atunci pana acum, ca astea durau sute de ani, dac-ar fi asa. Inseamna ca ei isi spuneau gandurile lor: asta am gresit parinte, asta am gandit, un gand, doua, nu multe, dar mai des, mai bine. Decat sa faci o spovedanie la cinci luni in care sa-i povestesti istorii si biografii, autobiografii, mai bine du-te la parintele tau si spune-i: parinte asta mi-o fost si asta, si ii usurezi si lui munca si tie obsesia ca uiti pacatele. Nu uiti. Daca te spovedesti o data pe an mai uiti. Dar eu zic ca nu gresesti daca te duci cand te mustra cugetul si spui: Parinte asta am facut. Cand merge parintele pe alee, sau pe unde-l vezi. Poate nu-l gasesti ca este totdeauna ocupat, dar tu cand l-ai gasit spune-i: am facut asa si asa. Domnul sa blagosloveasca. Si cand vii atunci la spovedanie nu mai esti mustrat ca l-ai uitat. Tu ai spus-o parintelui si in dezlegarea pe care o primesti, acolo sub epitrahil, se numara si toate celelalte pe care le-ai spus pe drum sau in oricare alt loc. Asa ca socotesc ca bine face cel care-si cerceteaza duhovnicul cand intra in masina si cand vede ca iese din biserica si ii spune un cuget daca-l mustra, bine va face decat sa le poarte cu sine.

- Da. Ce-i de facut insa cu impietrirea inimii? Pentru ca multi dintre noi ne simtim in aceasta stare de impietrire. Ne simtim ca nu ne putem deschide noua, nu ne putem deschide duhovnicului, nu ne putem deschide fata de Iisus Hristos in rugaciunea noastra. Ne simtim asa cumva opaci fata de toti si fata de toate. De ce se ajunge la impietrirea inimii?

- Pentru parasirea vietii bisericesti, pentru calcarea cu buna stiinta a poruncilor lui Iisus Hristos. Impietrirea survine mai ales atunci cand omul stiind ce este pacatul, de buna voie calca si nu spovedeste. Indata ce ai facut-o, ca om, de buna voie, du-te si spune. Du-te acasa si plangi macar, daca n-ajungi la duhovnic. Nu repeta o data, de doua ori pacatul cu buna stiinta. Vei ajunge in impietrire si te vei intreba unde este Dumnezeu, ca nu este. Sa nu facem lucrul asta, pentru parasirea poruncilor Domnului, pentru despartirea de viata bisericeasca, lasam rugaciunea. Nu mai citim rugaciuni, nu mai citim psalmi, nu ne mai rugam deloc, nu ne cercetam duhovnicul, amanam spovedania si intalnirea cu duhovnicul sub diverse chipuri, cum am si spus: Ei, am vazut ca duhovnicul nu are timp, ei, ca n-am gasit un moment prielnic sa-i spun tot. Dar spune-n drum! L-ai prins de maneca? Zii! Nu lasa! Spune-i: parinte si-asa, si-asa, si-asa... Si te-ai usurat. Asa ca, pentru asta vine impietrirea. Si incet-incet tot printr-o spovedanie sincera a toata impietrirea asta: Uite ce-am facut. M-am rusinat; parinte; atunci sau n-am ajuns, dupa aia am facut asa- cu inima simpla. Sa nu ne provocam lacrimi la spovedanie care nu ne vin atunci. Sa spunem asa cum este. Iata, parinte, asta si asta si asta am facut. Si atunci parintele dezlegandu-te: Ia si incepe din nou si nu mai fa alea!. Apuca-te si puneti un programel de rugaciune sau fii in rugaciune. Sa nu lasam rugaciunea din viata noastra duhovniceasca din care ne hranim, ca sa nu cadem in impietrire. Ca dupa ce-am cazut in impietrire greu iesim, greu. Dar asa incet-incet, punandu-ne program, putina munca si cercetarea duhovnicului. Cine-si paraseste duhovnicul - de acolo vine toata suferinta. Cine ajunge sa se rusineze de duhovnic sau sa fuga cu viclesug de el – of ce bine ca parintele nu are timp, ca de fapt nu eram pregatit - sa n-avem ganduri de astea! Este un gand viclean de la vrajmasul si in asa fel va lucra incat tu mai des o sa vezi ca parintele n-are timp si spui: dar, parinte, sunteti obosit, poate vin data viitoare. Nu da tu sfaturi duhovnicului! Spune-i ce ai de zis. Asa ca, pentru asta ne vine impietrirea. Mai aproape de duhovnic, mai aproape de rugaciune, mai aproape de Dumnezeu!

- Da. O alta meteahna, as putea spune a multora dintre noi, este si cea a lenii duhovnicesti. Cand nu ai chef, cum se spune, n-ai chef de nimic si de nimeni, n-ai chef de rugaciune, de Dumnezeu, n-ai chef sa mergi la Biserica. Ce inseamna asta?

- Asta inseamna ca am fost luati in brate cu totul de cel care este impotriva lui Dumnezeu. Iarasi pricinile sunt cam aceleasi. Toate au un inceput si inceputul asta, da este lenea, este uitarea, este nepasarea. Noi intai uitam cine suntem si la ce suntem chemati si ne legam cu lumea aceasta si cadem in faptele ei. Dar dupa ce am cazut in faptele ei ne cuprinde o lene, asa incat cu anevoie ne mai intoarcem la celelalte. Si daca zabovim mai mult in aceasta lene ne cuprinde deznadejdea de a ne mai intoarce la celelalte si atunci glasul ne sopteste ca mai bine am continua astea ale lumii, macar o bucurie sa avem. Asa ca omul, iarasi din uitare, din nepasare si din lene cade, dar lenea ii vine pentru ca nu este profund, nu se apleaca asupra sa ca sa-si aduca aminte de moarte, ca sa-si aduca aminte de ceea ce este el si atunci s-ar nevoi ceva mai mult si atunci ar lasa lenea, uitarea, uitarea de sine si ascultarea de glasul lumii acesteia cu toate prostiile ei. Sa nu ne prea amestecam in cele ale lumii pentru ca este un duh de mare trandavie care se propovaduieste le televizor, la radio, cu toate reclamele astea, o mare trandavie si curvie si desertaciune, dar in primul rand trandavia asta desarta: Du-te... vai... reclame... merg la mare, merg la munte. Dar din care bani mergi tu la mare si la munte? Asta nu gandesti tu atunci. Dar incepe a visa desertaciunile acestea si sta in patul lui si trandaveste pentru ca il arata pe ala la televizor care trandaveste la fel ca el si cade in duhul lumii, in duh de trandavie ucigasa, care sa nu-l imbratisam.

Toata comoditatea asta a lumii occidentale care se infatiseaza in reclame nu este nimic altceva decat o hranire si o intretinere a trandavirii care este in noi, in om, in omul lenes si in grasi, cum este in psaltire: Mancat-au si s-au inchinat toti grasii pamantului, inaintea Lui vor cadea toti cei ce se coboara in pamant (Psalmul 36, 27). Gras nu numai in sens biologic, dar asa ne ingrasam noi si ne saturam noi de toata spurcaciunea lumii asteia. Si sa ne mai ferim de ele, daca tot suntem ai lui Hristos si ne-am osebit in ceata lui. Sa ne mai ferim de televizoarele astea, de porcariile care ne stau in cale, de pretutindeni care ne asalteaza si atunci socotesc ca vom mai scapa si de lenea asta, ca sa stim, sa nu uitam ai carui duh fii suntem, cum spune Mantuitorul: Suntem fiii Duhului lui Hristos care n-are nimic amestec cu lumea aceasta. Si asa incet-incet scapam: Departeaza-te de rau si fa binele! (Psalmul 36, 27). Inainte de a face binele cel bisericesc, duhovnicesc, sa ne departam macar de raul lumii acesteia, osebiti-va si atunci sa inaintam. Dar pana nu vom iesi din raul lumii cum vom putea lupta cu lenea, cum ne vom putea ruga, daca suntem acolo, in mijlocul lor. Fericit barbatul care n-a umblat in sfatul necredinciosilor si in scaunul pierzatorilor n-a sezut (Psalmul 1, 1). Fericiti toti cei care iau in serios acest cuvant si il fac.

- Cuvantul este foarte important, important sa avem cuvintele lui Iisus Hristos, dar iata, parinte, ce vedem, dar mai ales ce auzim vorbindu-se e parca contrariul, si anume vorba asta in zeflemea, sau ironia care o intalnesti la tot pasul si la oamenii din biserica si la oamenii care nu sunt in biserica. Ironia asta nu perverteste puterea cuvantului si nu te dispretuieste pe tine cel care ironizezi sau pe care ironizezi?

- Trebuie mare atentie cu ironia pentru ca uneori ne folosim de ea, pentru ca mai bine daca vrem sa ironizam sa ne invatam de la Iisus Hristos. In unele locuri a facut-o si el pentru ca oamenilor s-a adresat si le-a zis: N-am venit sa chem pe drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta (Matei 9, 13). Adica, voi care va credeti drepti, n-am venit pentru voi, stati linistiti - a ironizat. Dar uitati-va scopul este mantuitor. Dar noi ironizam pentru a ne pune pe noi in valoare, pentru a ne arata ascutimea mintii noastre. Ca noi ne-am aratat ca, vai, mai stim si asta si asta si l-am batjocorit pe celalalt de langa noi, l-am ucis, l-am ucis, pentru ca nu l-am spus pentru a-l zidi. Atunci aceasta nu este de nici un folos. Sa fim cu mare bagare de seama pentru ca intr-adevar toate glumele, toate ironiile pe care le facem ne desarta cuvintele de sens, de puterea lor pe care o au si ajungem in nimic, ajungem noi insine o ironie, incat nici noi nu mai stim cine suntem de fapt. Asa ca, sa nu ajungem la asemenea cuvinte pentru ca ceea ce vorbim socotesc ca si suntem.

- Preacuvioase Parinte Savatie, o alta problema a vremurilor noastre este imprastierea mintii. De ce ajunge omul in situatia aceasta si ce e de facut ca sa se adune intru sine, sa-si faca randuiala din nou in minte?

- Am mai zis, eu cred ca prima treapta, si asta ne-o spune David, asta ne-o spune Scriptura, este sa ne indepartam de la rau. Inainte de a incerca a face binele, acest mare bine care este in neimprastierea mintii, cand neimprastierea mintii vine din regasirea si restabilirea integritatii noastre ca faptura care suntem alcatuiti din trup si din duh si cand duhul stapanitor isi reia locul lui cel drept in alcatuirea noastra, cand nu se mai imprastie devine ceea ce este el, devine puternic, devine stapanitor. Asa ca pana a ajunge la acest mare bine trebuie sa ne indepartam de raul in care ne aflam, in mijlocul caruia traim si zacem, raul lumii acesteia din care si noi facem parte pentru ca si noi suntem in lumea aceasta si mai ales noi suntem lumea aceasta. Sa nu uitam sa ne indepartam, am zis simplu vorbind, de la toate lucrurile astea care nu ne aduc nici un folos. Primul lucru sa intrebam la ce ne folosesc si zic aici ceasurile pe care le petrecem la televizor. Intreaba-te la ce-ti folosesc si daca nu le gasesti vreo utilitate, nu mai fa. Cand te duci incolo sau incoace, intreaba-te de ce mergi si unde mergi si pana la urma care este finalitatea. Nu este nici o finalitate. Nu le mai fa si aduna-ti tu timpul tau, fii stapan pe timpul tau.

Tot timpul asta umple-l cu ceva, da hrana buna mintii, pentru ca mintea ta cu ce o vei hrani, aceea va fi, ca este ca o moara, dar este si libera si are puterea de la Dumnezeu, ca dovada a nemuririi si stapanirii sufletului nostru, are puterea de a umbla intr-o clipita: acuma-i la stele, acuma-i la mare, acuma-i la capatul lumii, acuma-i la un om sau la celalalt. Are flexibilitatea si puterea de a umbla unde vrea. Asta este sufletul nostru si socotesc ca acolo unde este mintea noastra, acolo este sufletul nostru, si acolo unde este sufletul nostru suntem noi. Asa ca sa fim cu bagare de seama. Tocmai din aceasta cauza cu atata asprime vorbesc Parintii despre imprastierea mintii, tocmai din aceasta cauza Iisus Hristos ne spune ca cel care a fost cu mintea dupa o femeie a si pacatuit cu ea, tocmai pentru ca mintea noastra este din sufletul nostru si unde umbla mintea noastra acolo sufletul nostru si noi intregi suntem. Din cauza asta ce hrana dam mintii noastre, mintea noastra are puterea si insusirea de a se mula dupa toate ce le vede si le traieste atunci sa scoatem din ea toata spurcaciunea, sa nu mai hranim pentru ca noi insine avem destula spurcaciune, care va hrani mult timp mintea noastra in asa fel incat nu o vom putea stapani, chiar de ne vom duce in pustie. Ce sa mai zic daca noi tot timpul hranim cu cele din jurul nostru. Sa scoatem cat putem toata prostia televizoarelor. Dupa asta, cu oamenii deserti sa nu ne mai intalnim, sa n-avem amestec cu oamenii deserti care nu ne vorbesc noua cele bune, care cauta desertaciunea lumii acesteia, pentru ca la fel ca si ei vom fi. Cu cel intelept, intelept vei fi, cu cel cuvios, cuvios vei fi, cu cel indaratnic te vei indaratnici. Si asta o vedem noi. Oamenii rai, prietesugurile rele strica obiceiurile bune, spune Apostolul Pavel. Dar era o zicala inca de la grecii vechi, asa incat sa urmam acest drum si asa sa ne regasim pe noi si sa avem confort psihologic, duhovnicesc pentru a ne pazi mintea noastra in cele bune hranind-o in locul hranei vechi cu cuvinte din Sfanta Scriptura.

Sa citim Sfanta Evanghelie zilnic, sa citim din Psalmi, sa citim din talcuirile la Sfanta Evanghelie, pentru ca nevoie este mintii pacatoase si mintii robite de patimi sa inteleaga cuvantul Evangheliei. Sa citim talcuirea Parintilor care au facut-o pentru noi, cei mai greoi la minte. Si asa hranindu-ne mintea, facand prietenii duhovnicesti cu oameni duhovnicesti, in primul rand apropiindu-ne de duhovnic, fiind mai des in Biserica, dar si acasa in Scriptura, dar incet, incet osebindu-ne, insingurandu-ne, in asa fel incat si mintea noastra urmand vointei noastre se va unifica si va ajunge la neimprastierea, cea care nu este altceva decat distrugere si aceasta imprastiere este moarte sufletului, descompunerea sufletului, asa cum putrezirea trupului este descompunerea trupului, asa imprastierea mintii este descompunerea si ceea ce ar putea fi putrezirea sufletului, a duhului nostru. Sa nu lasam viermisorii astia sa ne ia, ci sa-i smulgem si sa-i aruncam, sa-i bagam la otet sau la ce stim, care este postul, nevointa, toata asprimea si in asa fel ne vom salva duhurile noastre si cu alifia impartasaniei, ele isi vor reveni si vor fi vii.

- Da asa este. Insa ne atrage atentia Sfantul Serafim si Cuviosul Siluan, mai aproape de noi, ca si postul si nevointa si privegherile nu-s decat mijloace pentru dobandirea Duhului Sfant. Vreau sa va intreb, parinte, pentru ca resimt lucrul asta la tot pasul, in mine, la cei de langa mine: De ce crestinul, fie crestinul ortodox, nu mai cauta Duhul Sfant, nu-l cunoaste pe Duhul Sfant.

- Tocmai pentru ca, am zis, oamenii s-au amestecat cu lumea si cu faptele lumii acesteia si-n loc sa duca biserica in lume - Cu pace sa iesim - in loc sa duca ei duhul pacii pe care il primim de la Iisus Hristos in Sfanta Liturghie, sa-l duca-n lume, au adus lumea in biserica. Si in acest fel ne-am incalzit asa de binisor cu toata spurcaciunea lumii, incat neavand invatatori care sa ne spuna ca nu aceasta este vietuirea pe care ne-a lasat-o Dumnezeu, am luat de buna si am considerat ca asta este crestinismul, dar crestinismul este ceva mult mai adanc, mai rascolitor. Asa ca daca oamenii au ajuns sa nu mai caute pe Duhul Sfant, este pentru ca socotesc ca ceea ce au ei este suficient, si ca ce fac ei este chiar crestinismul si viata bisericeasca. Dar se inseala amarnic. Pentru ca sunt multi asa, da sunt multi asa, dar Ioan Gura de Aur atunci cand a fost intrebat: Dar ce noi nu ne vom mantui? Numai calugarii cei din munti?. Si Ioan Gura de Aur cu multa ironie duhovniceasca le spune: Dar cine-a zis ca toti se vor mantui?. Asa si noi, sa nu cadem in ispita autosuficientei, ca ceea ce facem noi este ceea ce trebuie chiar dintru inceput, sa lasam la o parte sfintii, sa lasam la o parte Sfanta Evanghelie si sa nu cadem in ispita de a spune: Aceasta a fost candva, astazi nu se poate, sunt alte vremuri. Atmosfera culturala ne impune un alt fel de trai si de a vedea lucrurile si credem ca si Biserica este timpul sa se adapteze si sa nu mai fie asa de inchistata. Asa ca din cauza ispitei acesteia prostesti, oamenii ajung sa nu mai caute pe Duhul Sfant si ajung sa-si iroseasca viata. Se ostenesc, se scoala dimineata, merg la biserica, macar singura osteneala pe care o fac, dar o fac degeaba pentru ca nu stiu de ce o fac.

Asa ca sa ne intoarcem, sa lepadam prostiile astea de la noi si sa primim Evanghelia si sfintii chiar daca noi vedem ca nu facem ceea ce citim, vedem ca ne mustra ceea ce citim, si chiar daca nu vrem sa incepem a face, dar macar sa nu spunem: Astea-s prostii din patericuri, povesti, asa ceva nu se poate face. Dar sa spunem: Eu nu pot face, dar fericiti cei care au facut. Rugati-va pentru mine, sfintilor Macarie, Arsenie, care puteati sa stati in starile astea. Eu nu pot. Dar cinsteste pe Sfintii lui Dumnezeu. Nu da cu piciorul, asa incat ajungi pe la facultate si sunt profesori care spun ca patericurile astea-s inventii. Cum nu poate face asa? Ce-s cu prostii aia ca or stat in Lavra la Pecerska si s-or inchis asa? Oare Dumnezeu vrea asa ceva?. Bine tu nu poti face asta, dar nu huli. Si zic, este un bun inceput ca duhul umilit si smerit Dumnezeu nu-l va urgisi. Nu zic acuma ca toti sa ne apucam sa facem, bine ar fi, dar totusi Dumnezeu nu ne-a cerut sa stam pe stalpi. Este adevarat ca nu ne-a cerut sa stam pe stalp, e adevarat ca nu ne-a cerut sa stam zece ceasuri in picioare. Toate astea sunt adevarate si nimeni nu ne cere si nici pana astazi nu le cere. Omul le-a facut de buna voie, dar sa nu-l hulesc pe cel care le-a facut. Cand am vazut ca Dumnezeu a binevoit in el, ii vad moastele, ma inchin la ele, sa nu hulesc Duhul Sfant, chiar daca eu nu voiesc sa fac (urmez) asta. Si este un bun inceput si socotesc ca Dumnezeu va cauta la inima smerita. Asta-i viata. Si Dumnezeu da Duhul Sfant, Cel pe care nu-l cauta crestinii nostri, pentru o astfel de atitudine decenta macar, cuvioasa. Pentru ca este mostenirea Bisericii la care tu mergi, mostenire de mii de ani si daca tu asa de usor o calci in picioare, de ce mai mergi la biserica asta? Daca socotesti ca ea 2000 de ani a gresit, de ce mai mergi la ea?

- Ati pomenit de Sfinti si imi vine in acum in minte un cuvant de la Cuviosul Paisie Aghioritul, un sfant al zilelor noastre, care spunea ca multi sfinti ar fi dorit sa traiasca in vremurile noastre ca sa se nevoiasca. La ce credeti ca facea referire Cuviosul Paisie?

- Tocmai la starea pe care am descris-o, ca a intrat duhul lumesc in Biserica, ca ni se vorbeste despre impartasanie ca despre un pericol pentru viata noastra. Va impartasiti si o sa va indraciti - auzi astfel de expresii de la preoti. Sa nu se impartaseasca asa des sa nu se indraceasca. Si astfel de nebunie care bantuie in mintile noastre, timpul nostru si cu adevarat este o mare nevointa sa faci cele ale Domnului astazi in Biserica si sa rabzi toata tensiunea celor indreptati cu antenele lor de nici nu stiu cum sa-i numesc, care te vad si cum ai pasit, cum te-ai intors: Asta-i ala care se impartaseste, asta-i ala care ce l-o apucat, se roaga noaptea. Sunt nebuni astia. Asta e asa... socotesc ca asta este o nevointa ca sa rabzi toate, sa vezi toate astea, sa duci durerea asta in inima ta pentru ca este Biserica pe care a lasat-o Hristos oamenilor, este Biserica pe care Iisus Hristos a agonisit-o cu scump sangele Sau. Si aceasta Biserica ce-am facut noi dintr-insa si ce facem? Durerea pe care o duci in vremurile noastre, tocmai pentru vederea a ceea in ce traim este nevointa la care cred ca se referea Sfantul Paisie Aghioritul. Pentru ca, cu adevarat, si aceasta este mai mare, ne spun parintii, decat toate nevointele si pustniciile celor vechi, care traind intr-un oarecare confort bisericesc erau paziti de episcopii care faceau sinoade in care luau niste hotarari bune, in care erau atatia sfinti adunati la o gramada in toate pustiile, pe care noi ii cinstim acuma. Si ii cinstim: cei 20.000 de mucenici. Ma gandesc acum sa vina o prigoana, de unde scoatem noi 20.000 de mii de mucenici? Va dati seama ce vremuri. Nu zic ca erau mai bune, dar se vede ca era alta atmosfera. Nu zic ca era o Biserica mai buna, era o atmosfera care noi astazi n-o mai avem si vietuirea astazi ni se socoate noua nevointa desavarsita si suficienta daca nu vom carti, daca nu ne vom sminti si daca nu ne vom ridica impotriva Bisericii si nu ne vom osebi de adunarea din care facem parte, cu toate smintelile acestei adunari, ca multi au ispita de a se osebi vazand pacatele preotilor si ale ierarhilor, cad in ispita de a se osebi si de a face biserica aparte. Si avem din astea.

Dar cei care infrunta si rabda cu smerenie si cu rugaciune si cu dragoste, tot ceea ce noi facem si cei din jurul nostru, aceasta nevointa pe care multi sfinti poate si-ar fi dorit-o si de aceea socotesc ca traim un timp care nu este lipsit de sfinti. Avem multi sfinti pe care nu-i cunoastem, tocmai pentru ca traim in vremea in care sfintii nu sunt cinstiti, pentru ca daca Sfantul Simeon Noul Teologul si l-a cinstit deodata, inca nu murise bine parintele lui duhovnicesc, Simeon a si inceput sa-i faca slujba. Noi astazi avem multi sfinti printre noi si moastele de acuma le stim, si totusi nu cinstim si spunem: Numai nu sfinti la noi astazi, noi suntem cei mai mari sfinti. Cutare, cutare si cutare. Noi va aratam etalonul sfinteniei... domn profesor si asa mai departe. Asa ca este un timp in care trebuie mare nevointa in care sa rabzi cu intelepciune.

- Cum vedeti vremurile astea pe care le-ati descris si caracterizat atat de bine? Seamana ele cu vremurile de pe urma, cu vremea cernerii?

- Fara indoiala ca este o vreme a cernerii. Vad toti si ne spun si parintii nostri care-i mai avem si batranul meu Selafiil (trecut intre timp la cele vesnice) si Parintele Rafail Noica mi-a zis ca a fost in Sfantul Munte Athos la Parintele Iosif Vatopedinul (nascut si el intre timp, in viata cea cereasca si vesnica) si acelasi lucru spune, ca nu mai este vremea pentru a lucra nimic. Este vremea pentru a ne ruga si a ne pazi, a astepta, pentru ca fara indoiala este vremea cernerii si fiecare dintre noi sa se simta in aceasta sita care-l clatina de colo in colo. Iaca-iaca o gaura prin care poate cade si tot ne ridicam iarasi si iarasi, pentru ca se cerne si noi vedem pe noi insine si pe fratii nostri cati cad din Biserica, cati cad in plasele lumii acesteia. Si fiecare dintre noi stie si cunoaste astfel de oameni. Asa ca se ne rugam si sa ne pazim. Este vreme grea, este vremea libertatii in care fiecare este lasat sa faca ceea ce vrea si de va voi sa faca bine, bine va face, dar va voi sa faca rau, rau va face, nu-l opreste nimic. Inainte erau legi care-l opreau. Acuma legile se ridica chiar si a lumii acesteia pentru ca se ingaduie lucruri pentru care mai inainte se facea puscarie (nota autorului: cum ar fi avortul, homosexualitatea si pedofilia. In Republica Moldova, de exemplu, varsta permisa a relatiilor sexuale liber consimtite a coborat de la 16 la 13 ani, s.a.), acuma iata nu se mai face si cred ca incet-incet se vor ajunge la libertati si mai mari incat cine va voi sa faca rau il va face si cine va voi sa faca bine, va face, dupa cum avem si in Sfanta Scriptura la Apocalipsa: Cine vrea sa se spurce, mai spurca-se si cine sa se sfinteasca, mai sfinteasca-se. Asa ca si pe noi Dumnezeu sa ne ajute sa vedem in care parte mergem, veghind asupra noastra insine sa lucram pentru ca liberi suntem si de la Dumnezeu si de la oameni sa lucram ce vrem.

- Ati spus ca este vremea de rugaciune. Ori spuneati mai inainte, constatam si noi ca totusi omul nu-si face vreme de rugaciune. Cum poate totusi omul acesta al veacului XXI care putem sa-l caracterizam ca omul cu agenda plina, are o agenda in fiecare zi, cumva impusa de context sau el si-o umple si spune nu mai am timp. Dimineata nu am timp ca de abia ma pot trezi, seara sunt frant de obosit. Totusi cum se poate ruga? Exista o sansa, o posibilitate, o alternativa pentru omul prins in atatea lucruri sa se roage. Si cum sa se roage?

- Fara indoiala, de aceea am si zis, oamenii acestia cu agenda plina, ii vedem stand la televizor cate doua ceasuri, patru ceasuri, cinci ceasuri, fara sa bage de seama si zic destul ii este sa scoata televizorul si timpul ala de la televizor. Un ceas, jumatate de ceas pe zi sa se roage si socotesc ca, cu timpul vom vedeam ca avem mult mai mult timp pentru rugaciune. Sunt o multime de lucruri pe care noi le putem scoate din viata noastra fara ca viata noastra sa devina mai saraca. Si daca vom umple aceste goluri lasate de lucrurile desarte cu o rugaciune, viata noastra va fi si mai plina si vom avea si limpezimea de a alege si de a cunoaste ce trebuie sa facem in toata ziua, asa fel incat nu vom mai avea nevoie de agenda, vom sti ce trebuie sa facem si nu va mai fi imprastierea asta. Din cauza imprastierii omul are nevoie de toate astea. Sa cunoasca mai bine ce are de facut. Dar asta si prin rugaciune, putina rugaciune. Sa nu lase chiar nimic. Dimineata daca s-a sculat, nimeni nu-i spune sa faca jumatate de ora de rugaciune. Cinci minute, dar trei minute, dar un minut sa spui: Binecuvantat esti Dumnezeul nostru. Sa faca o inchinaciune din toata inima lui, sa-i faca o spovedanie: Doamne lumea aceasta o aleg in loc de Tine, ca iata te las si ies in lume, si iarasi nu ma rog. Binecuvinteaza Tu toate intrarile si iesirile mele si cunoaste cine sunt eu si neputinta mea si ajuta-ma sa ies odata din toate astea in care ma aflu. Destul ii este lui jumatate de minut de va face o spovedanie de-asta din inima lui si va iesi, socotesc ca Domnul si peste zi ii va trezi suspinul asta in inima si seara cand ajunge sa spuna: Doamne toata ziua am dat-o lumii acesteia si in desert am cheltuit ziua ca am putut sa stau cu un om la vorba doua ceasuri si in strada m-am intalnit cu unul si jumatate de ora am vorbit. Nici nu am bagat de seama cum o trecut, dar Tie nici trei minute nu ti le dau, pentru ca asa sunt eu. Cauta spre mine, invata-ma, ajuta-ma sa ies odata si odata si sa nu mor asa. Zii asa si fa cruce la pat cu toata neputinta ta, cunoscandu-ti smerenia, nu ascunzandu-te de Dumnezeu cu rusine ingamfata ca Adam, ca vai iar nu-mi fac pravila. N-o vrut Dumnezeu pravila de la tine, dar spune ce-ai mai facut, zii ce mai simti si cere binecuvantare peste tine. Nu te rusina.

Nu zi ca Domnul nu ma va binecuvanta pe mine care nu-mi fac pravila. Cere si Domnul te va binecuvanta si cand vei cunoaste asta, vei suspina si vei plange si vei binecuvanta pe El si asa incet vei ajunge sa simti nevoia sa mai stai cu acest Dumnezeu bun si iubitor de oameni care toate ti le iarta si te asteapta cu blandete adanca si induiosatoare, pe tine cel care nu-i acorzi nici o importanta si vei sta cu El si atunci aceasta nu va mai fi o problema si astfel de intrebari vor disparea, ca Duhul te va invata ce este rugaciunea. Asta sa facem. Lasati, scoateti de tot pravile din mintea voastra daca ele va impovareaza si va despart de Dumnezeu si marturisiti-va Domnului ca este bun, ca in veac este mila Lui. Faceti asta dimineata, seara si de cate ori va aduceti aminte de El si El nu ne va uita.

- Preacuvioase Parinte Savatie, credinta noastra este o credinta a bucuriei si cu toate astea vedem ca marea majoritate a crestinilor nostri sunt asa mai posaci, mai posomorati, tristi as putea spune. Cum poate un crestin, sau ce trebuie sa faca ca sa redescopere bucuria credintei in Hristos, bucuria vietii in Hristos?

- Trebuie sa-l cunoasca pe Hristos si sa nu mai traiasca in inchipuirile mintii sale, ca si aseara cand a afirmat cineva ca in Ortodoxie eu deznadajduiesc, ma duc la alte confesiuni…. Asta pentru ca n-ai cunoscut ce este Ortodoxia. Nici nu stii in care Biserica mergi si de ce mergi acolo, pentru trandavirea si trairea, intepenirea in mintea noastra, in formele noastre, ne apropiem de biserica prada de aceste forme.

Sa-l cunoastem pe Iisus Hristos Cel care a sfaramat legea pentru a ne da noua vremea harului si a dragostei si daca si asa te impovareaza si obosesti si nu-ti este de nici un folos, incearca si fa ceea ce vrei tu sa faci. Cum vrei sa te rogi? Vreau asa ca uneori parinte citesc mai bine din psalmi. Dar citeste mai bine din psalmi. Fa ceea ce-ti este in duh. Azi asa, maine asa si vei avea bucurie, vei avea bucurie. Cunoaste pe Iisus Hristos, apropie-te de El! Te obosesc formele, dar roaga-te si mergi, mergi cum stii. Sa nu cazi! Cum ne spune Sfantul Apostol Pavel: Ati luat un duh al slobozeniei, un duh al libertatii. Numai ca libertatea voastra sa nu fie spre pacat, spre plinirea patimilor trupesti.

Asa ca in acest duh al slobozeniei trebuie sa umblam. Cititi. Eu vad, crestinii nostri nu citesc deloc, sau foarte rar, Epistolele lui Pavel, Epistolele Apostolilor care ne invata viata duhovniceasca si bisericeasca. Asta sunt Epistolele: felul de-a ne ruga, felul de-a ne purta, felul de-a posti, cum postim, cum facem. Ne spune Apostolul Pavel: Cine posteste pentru Domnul posteste, cine nu posteste pentru Domnul nu posteste, cine face una, dar vezi cugetul tau ce spune. Fa inainte de a face un lucru intelegere cu Dumnezeu, un legamant: Doamne Tu stii ca ma duc la omul acesta sau ca gust din aceasta mancare, dar asta ca sa nu-l supar pe el. Dar vezi cugetul tau. Daca asa este in cugetul tau fa-o, dar nu te mai tulbura si orice alt lucru de la oameni care nu mai fac legamant cu Dumnezeu, dar cu carticelele de sfaturi duhovnicesti pe care le citesc si atunci sufera, pentru ca intr-un loc scrie asa, dar in alt loc scrie asa. Si de ce parintele cutare zice asa, dar parintele asa, pentru ca sunt in duhul libertatii, cel al noului legamant. Unul are dreptate si celalalt are dreptate, dar tu ce alegi? Problema este de tine. Tu, cine esti? Care sfat ti se potriveste tie? Tocmai, iarasi ne intoarcem, pentru ca nu te cunosti pe tine, suferi, pentru ca nu stii care sfat sa alegi, pentru ca nu stii cine esti tu. Asa ca sa ne intoarcem la noi si vom avea bucurie, mergand cu mai multa indrazneala, indrazneala pe care am avut-o in lume, pana la a veni in Biserica cand am lasat-o la poarta si am imbracat toata uscaciunea asta, care este straina de Ortodoxie. Asta nu este Ortodoxie. Nu asa a fost Biserica. Am mostenit acum cateva secole, tocmai de care nu ne sunt proprii noua si vin si se bat cu pumnul in piept si zic: Uite astia aduc modernism si ne calca noua ceea ce ne-or lasat parintii nostri. Da parintii nostri ne-or lasat, avem de doua sute de ani toata mostenirea asta, uscaciunea asta.

Sa ne intoarcem la Sfanta Evanghelie, la Sfintii Apostoli, la slujbele noastre bisericesti. Daca le vom citi, vom fi mai atenti la Liturghie, chiar si la Vecernie si la rugaciunile care le avem. Sunt minunate si sa ne invatam din ele. Sa mai citim din Sfintii Parinti, din Ioan Gura de Aur, din Grigorie de Nyssa, din toti care-i avem. Sa nu-i lasam. Ortodoxia are o mare bogatie. Nu se termina prin a invata sa pui lumanare in partea dreapta sau in stanga. Nu s-a terminat Ortodoxia cu un carnetel din asta. Asa fac astia cu sectisoarele lor care fac cursuri si intr-o luna esti propovaduitor, poti sa vestesti Evanghelia la toata lumea. Dar la noi nu se termina. Noi toata viata avem ce invata, avem o mostenire, avem Sfanta Scriptura. Sa le cercetam si socotesc ca de acolo multa bucurie vom trage. Vom capata libertatea pentru ca autoritatile la care vom face referinta nu vor fi parintele cutare sau cutare, vor fi Sfantul Apostol Pavel, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Vasile si mai presus de toate, Iisus Hristos. Dar pentru ca nu stim Scriptura, nu citim, pentru ca nu stim, atunci ne poticnim in diferite sfaturi si practici care le vedem in jurul nostru si ele atunci cand nu se potrivesc sufletului nostru suferim si nu avem cu ce sa ne aparam. Nu avem replica, pentru ca noi am fost obisnuiti si traim intr-o lume in care intotdeauna trebuie sa ai o replica. Gata trebuie sa ai un as in maneca. Asa ca asul in maneca il vom avea daca vom citi si vom cunoaste si vom fi mai odihniti, dar nedespartiti de duhovnic, ca duhovnicul sa acopere toate. Si daca vrei sa ai bucurie, roaga-te Domnului ca sa-ti dea un duhovnic pe bucuria inimii tale, pe voia inimii tale, caci aceasta ne invata si aceasta este duhovnicie. Asa faceau parintii, se duceau si-si cautau duhovnic si se lipeau de duhovnic. Nu veneau si nu erau mahniti asa, nu erau obligati sa se spovedeasca la cineva anume. Asa ca sa ne intoarcem la ceea ce este Biserica si sa nu mai ramanem in mustrarile noastre de cuget ca nu ne sunt de folos.

- Preacuvioase Parinte Savatie ati spus la un moment dat ca in zilele noastre Sfintii nu mai sunt cinstiti. Insa tot in dialogul nostru ati spus ca exista sfinti printre noi si credem ca exista si pentru acesti sfinti, stim ca Dumnezeu tine lumea si ne tine si pe noi in viata. Acum as vrea sa va intreb, este o intrebare poate personala: De ce sfant sau sfinti sunteti Sfintia voastra mai apropiat si ce folos aveti din aceasta apropiere, aceasta legatura pe care o aveti cu acesti Sfinti?

- Mai intai cu Apostolul Pavel si cu Sfantul Ioan Gura de Aur, apostolul pentru invatatura dragostei si a libertatii, Pavel care ne-o da atat de clar si de limpede si cu atata putere, pe intelesul nostru, daca vom citi Epistolele vom gasi. Pentru ca a fost iubit si a iubit pe Iisus Hristos. Si pe Ioan Gura de Aur pentru Liturghie si pentru ca este in acelasi duh si de acelasi legamant si prietenie cu Pavel, pentru ca-i avem si impreuna ii cinstesc pentru Liturghie si pentru dragoste, si pentru pogoramantul si intelepciunea cu care au lucrat cu pacatosii, care reiesea din dragostea pe care-o aveau si dragostea era de la Iisus Hristos, care a venit sa ne mantuiasca pe noi, pentru jertfa cu care s-au jertfit pentru Biserica si pentru aproapele lor, si pentru ca ceea ce au vorbit au si facut si ne sunt noua pilda tuturor. Socotesc ca stralucesc in Biserica marii nostri luminatori si nu in zadar Iisus Hristos ne-a lasat Liturghia de la Ioan, in felul in care el ne-a potrivit-o. Acesta este mare, mare sfant si stalp al Bisericii daca Iisus Hristos a binevoit ca jertfa Lui sa fie adusa asa cum a rostit-o si a trait-o in inima lui Ioan, in multe locuri. In primul rand. Dupa asta multi calugari: Antonie cel Mare, Sfintii Parinti din Pateric, Antonie, Pahomie sau altii pe care-i pomenesc cu multa dragoste. Mai am si cativa Sfinti nebuni (pentru Hristos): Sfantul Simeon cel nebun, Alexie, Andrei cel Nebun, toti sfintii astia, Moise Arapul, toti sfintii astia mari, am o multime, mai ales din cei care de multe ori, stau si ma gandesc, lumea ii lasa la o parte, pentru ca pe Sfantul Ioan putini il cinstesc, desi merg la Liturghia lui. Tocmai pentru ca ne-am ferit de Liturghie il pomenim dar nu stim cine a fost si ce-a facut. Sfantul Apostol Pavel, da Sfintii Apostoli Petru si Pavel ii prasnuim vara si atunci mergem la multe hramuri. Dar nu-i citeste nimeni Epistolele. Sfintii pustiei si Antonie, si toti sfintii, putini le stiu. Avem altii cativa, dar eu i-am iubit si m-or ajutat in toata viata mea si in tot ceea ce fac si multumesc lui Dumnezeu ca ni i-a lasat si pentru invatatura pe care ne-au lasat-o ei si felul de-a intelege drept Biserica si Evanghelia, mostenire fara de care eu nu stiu ce-ar fi fost astazi daca n-am fi avut pe Pavel care sa ne talcuiasca viata noastra bisericeasca, si pe Ioan sa o duca mai departe si pe toti care din duhul lor si duhul lor, pentru ca este acelasi duh al lui Iisus Hristos, traiesc in lumea asta.

- Dintre Sfintii si Parintii contemporani care va sunt cei mai apropiati de suflet?

- Sfantul Siluan, Parintele Sofronie, pentru ca este acelasi duh, de fapt e acelasi si altii nu prea stiu eu multi. Dar mai intai de toate, parintele meu, pentru ca eu socotesc ca e un parinte mare si un sfant al lui Dumnezeu deopotriva cu sfintii cei care sunt in ceruri si ca unul trecut printre ei e batranul meu Selafiil, pe care-l iubesc desi pentru multi este sminteala pentru ca oamenii au incetat sa mai traiasca duhovnicia asa cum trebuie. Fiecare daca-l va vedea pe duhovnicul sau ca pe un sfant, ca pe cei din ceruri, nu va gresi, dimpotriva bine va face si daca va lua cuvantul lui ca din gura lui Dumnezeu. De aceea o zic cu toata dragostea si ca asta mi-i parintele unul dintre sfintii care traiesc astazi si pe care eu il cinstesc si multumesc lui Dumnezeu de binecuvantarea de a mi-l fi dat in cale si cel mai mare dintre toate darurile care mi le-o dat Dumnezeu este ca mi l-a dat pe parintele Selafiil care sa ma binecuvinteze si sa ma calauzeasca. Cel mai mare dar al nostru sa-l stim este ca Dumnezeu sa ne dea un parinte duhovnicesc care sa ne nasca in duh, caci spune Sfantul Simeon Noul Teolog, care mult vorbeste despre duhovnicie ca asa cum in viata trupeasca nimeni nu se poate naste fara un parinte (trupesc), in viata duhovniceasca tot nimeni nu se poate naste fara un parinte (duhovnicesc). Cine s-a nascut, in duhul s-a nascut, pentru ca un parinte care avea duh le-a dat acest duh si i-a nascut. De aceea cel mai mare dar este, spune Sfantul Simeon, cred ca chiar mai mare decat Botezul, caci multi s-au botezat, dar neavand calauzitori s-au pierdut, desi pare smintitor, dar acesta este botezul cel adevarat si nasterea in duh adevarat este de la parintele duhovnicesc, spune Sfantul Simeon, care nu este altceva sau ceva mai mult decat Botezul, dar reiese din el si implineste si impreuna lucreaza pentru ca asa este Biserica si Iisus Hristos nu ne-a lasat Botezul fara duhovnic si duhovnicii fara botez. De aceea asta zic si multumesc lui Dumnezeu. Si altii am vazut, am stiut, dar lumea se sminteste sa auda de sfinti printre noi. Dar mai sunt altii pe care eu ii cinstesc, dar despre care inca, poate nu pot spune.

- Preacuvioase Parinte Savatie, acum, la finalul dialogului nostru, pentru care va multumesc in mod deosebit, dorindu-va sa aveti in continuare parte de mult spor si de multe impliniri duhovnicesti, as vrea sa va intreb daca cineva dintre cei care ne citesc aceste randuri, ziditoare de suflet, si-ar pune intrebarea si v-ar pune intrebarea in duh: Ce sa fac parinte ca sa ma mantuiesc?. Ce ati raspunde?

- Iubeste pe Dumnezeu din toata inima ta si din tot cugetul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti si te vei mantui!...

Dialog de suflet, realizat la Chisinau de Stelian Gombos

crestinortodox.ro

CITEȘTE ȘI: "Imagini rare: De la Botoșani la munte! (Foto)"