Alexandru Voicu
Foto: Adi Bulboacă
Vlad Bălan: Vorbeşte-mi de tine în şcoala primară...
Alexandru Voicu: De mine în şcoala primară... În I-IV mi-am dorit să fac teatru, eram axat pe chestia asta. Mergeam la teatru la Botoşani şi îl vedeam pe unchiul meu tot timpul. Făceam scenete cu învăţătoarea, Caragiale. Am luat un premiu. Era un cartonaş cât o palmă, albastru, cu măştile teatrului şi pe el scria "Alexandru Voicu - o mireasmă în ale vorbelor", sau o chestie de genul ăsta. Şi de-acolo am zis "Mamă, eu sunt făcut pentru asta". Eu eram şmecher că luam costum de la teatru şi aveam joben, un parpalac lung cu o cămaşă nu ştiu de care, o nebunie din aia.
V.B.: Îţi făceau pe mărimea ta?
A.V.: Normal. M-am dus la croitorie. Era o chestie serioasă. Când era vorba de teatru eram tot timpul serios. Când citeam cu voce tare, în clasă, eu interpretam şi învăţătoarea îmi zicea "Citeşte normal" şi eu nu puteam, făceam voci.
V.B.: Mergeai la toate spectacolele de la teatru?
A.V.: Da, eram acolo, nelipsit.
V.B.: Unchiul tău mai joacă?
A.V.: Da, dar de când sunt aici nu l-am mai văzut jucând. În schimb, vărul meu, Răzvan Amitroaiei, este angajat la Botoşani şi joacă împreună cu el. Chestia asta mi se pare foarte tare. Aş vrea să jucăm o dată împreună, noi trei. La un moment dat în viaţa asta să fim toţi trei...
V.B.: Erai apropiat de unchiul tău când erai mic?
A.V.: Da. Eram apropiat şi de vărul meu. Eu eram singur la părinţi şi el la fel. Şi într-un fel eram ca fraţii. Mergeam la el acasă şi ne jucam împreună, făceam scenete pe care le prezentam părinţilor, ne costumam. Vorbesc acuma de când aveam 3-4 ani, vărul meu 6-7. Unchiul meu zicea: "Buni, mă, sunt buni! Ăştia o să fie actori!". Noi auzeam asta şi adevărul e că auzind-o, ne-am format ideea de a fi actori.
V.B.: Tu îţi aminteşti momentul în care ai luat decizia de a deveni actor?
A.V.: Da. Eram pe scările teatrului şi mi-am zis că dacă eşti actor poţi să fii orice şi eu vreau să fiu orice. Mă durea foarte tare măseaua şi mi-a rupt maică-mea o parte din invitaţie şi mi-a făcut un fel cocoloş pe care să îl ţin la măsea. Mă durea atât de tare şi atunci am avut gândul ăsta.
V.B.: Deci aveai nevoie de un dentist şi ai zis că vrei să te faci actor...
A.V.: Da... Metaforic e că îmi amintesc de momentul în care am hotărât să mă fac actor cu durere.
V.B.: Acum mai crezi că poţi să fii orice?
A.V.: Da. E o chestie pe care n-o să mi-o ia nimeni niciodată. Poţi să-mi iei banii, şapca, hanoracul dar meseria nu o să poată să mi-o ia nimeni. Am avut un vis foarte ciudat. Am visat că ard într-un incendiu şi eu tot fac meseria asta. Mă machiez şi devin un clovn.
V.B.: Poţi să o faci în orice condiţii?
A.V.: Nu o să fac niciodată ceva ce nu îmi face plăcere. Mai ales în meserie. Niciodată nu o să lucrez cu regizori cu care nu îmi face plăcere. Chiar dacă o să pierd foarte multe lucruri. Am făcut asta. Am renunţat la lucruri. Teatrul se face cu prieteni şi am s-o tot zic până mor.
Continuarea interviului pe Liternet.ro...