Reţin acest episod ca fiind unul dintre primele mele gesticulaţii de "acomodare" cu un nou perimetru în care încercam să "intru" cu regulile pe care mi le însuşisem până la un moment dat. De bună seamă, la început era firesc să dau cu bâta-n baltă. Dar, cu timpul, m-am dat cu lumea…
Această întâmplare, care mă urmăreşte şi acum, mă face să reflectez la următoarele chestiuni: cum e mai bine să fie structurată o comunitate (mai mare, mai mică), pe deschidere, comuniune, transparenţă între membrii ei, sau pe închidere, discreţie, neutralitate în acord cu principiul prezervării intimităţii? Ce se câştigă sau ce se pierde prin "tragerea cu ochiul" la treburile celorlalţi sau prin păstrarea unei distanţe "civilizate"? Are vreo funcţionalitate o astfel de vizare a celui de lângă tine? Cât poţi intra în "teritoriul" (fizic, psihic, cultural) al celuilalt?
Într-o comunitate tradiţională, fiecare îl cunoaşte pe celălalt şi, într-o oarecare măsură, fiecare devine interesat sau responsabil de ceea ce face celălalt. Nu-i vorba doar de un interes de cunoaştere de dragul cunoaşterii, ci de un prealabil pentru o bună convieţuire şi comunicare. Aş merge mai departe şi aş spune: chiar şi bârfa, ca vizare a celuilalt, e un mod de "luare în seamă", de "somare" valorică sau de "îngrijire" în raport cu alteritatea. Lăsând la o parte relaţiile de rudenie (care altfel se construiesc sau se întreţin la ţară, de pildă) sau cele de proximitate (cu vecinii), întreaga comunitate devine un "construct" social în care membrii ei trebuie să se cunoască, să interacţioneze, să comunice. A nu cunoaşte pe cineva dintr-un sat este luat drept o carenţă ce trebuie eliminată cât mai curând posibil. Oricum, "gura satului" preia şi umple acest gol, la nivelul acestui mental colectiv găsindu-se multe reprezentări, valorizări, etichetări în legătură cu ceea ce un individ nu ştie încă şi la care se poate "alimenta".
În plus, într-un astfel de corpus social, mai ales dezavantajat din punct de vedere material, relaţiile de întrajutorare sunt mult mai puternice. Coeziunea creşte într-un climat auster, de penurie (materială, simbolică, de libertate). Mi-aduc aminte că a împrumuta un pahar de zahăr sau de ulei de la un vecin, în vremuri de restrişte, se constituia într-un gest firesc, de solidarizare şi de înţelegere umană. Iar a dărui o bucată de pâine scoasă din cuptor sau de turtă aburindă copiilor vecinului la ceas de seară era luat ca un gest firesc, întru bucuria celui care dăruia, ca şi a celui care primea. La ţară discreţia are alte conotaţii decât cea etalată în marile aglomerări. A nu te interesa ce se întâmplă în curtea vecinului era un semn de insensibilitate şi de "lenevie" comunitară. A lua act şi a interveni chiar în disputele (inclusiv matrimoniale) ale megieşilor se constituia într-o obligaţie nescrisă a comunităţii.
Mai mult decât atât, fluxul comunitar avea atât o faţă "prezentă", cât şi una "absentă". Trebuia să fii atent nu numai faţă de cei care existau, ci şi faţă de cei care au fost (moşi şi strămoşi) sau cei care vor fi. Comuniunea cu antecesorii se făcea prin evocări, amintiri, pomeniri, "relaţia" fiind atent urmărită de contemporani.
O astfel de "ordine" relaţională era edificată organic şi avea funcţionalitate pentru mediul respectiv. A o fi translat mecanic (cum de altfel, parţial, s-a şi întâmplat) în contextul urban nu putea avea decât efecte bizare, catastrofice. Nu ar fi avut rost şi ar fi fost cu totul anapoda să te uiţi la vecinii - de scară, de bloc - prin "gaura cheii". De bună seamă, la altfel de construcţii relaţionale ar fi trebuit să se apeleze. Ceea ce a fost nu mai putea fi. Din păcate, alte pârghii psiho-relaţionale, cu efecte similare, nu au apărut sau nu au fost încurajate. Comunitatea nou instituită a ajuns în faza unui deficit (auto)reglator. Consecinţa? Nu mă mai interesează nimic în legătură cu ce fac vecinii. E treaba lor! Nu importă dacă aceştia au nevoie de un pahar de apă sau dacă intervenţia mea oportună ar putea avea un efect salvator (în caz de boală, de un accident oarecare, de o nevoie imperioasă într-o direcţie sau alta). Nu contează dacă se ceartă sau se bat între ei, atât timp cât nu mă afectează! Doar evenimentele limită mai trezesc la viaţă latente predispoziţii comunitare (incendii, crime odioase, decese descoperite într-un târziu…). Vechile mecanisme de comuniune nu au fost substituite de altele noi, reclamate de actualele cadre civilizatorii.
Societatea actuală, mai ales cea de factură urbană, instituie o anonimizare cvasitotală pe direcţia proximitate, iar cele structurate afinitar sunt parcelate, vagi, tranziente, construite ad-hoc, fără criterii precise. Până şi moartea cuiva tinde a fi camuflată, devenind o "afacere" strict personală (constaţi, într-un târziu, de pildă, că un vecin de scară nu mai este). Să fim bine înţeleşi: nu tânjim după structuri psiho-relaţionale revolute, valabile pentru anumite cadre socio-culturale care le-au generat şi care, ele însele, au dispărut. Transparenţa îşi are limitele ei. Vrem doar să deplângem tendinţa indiferentistă în care alunecăm şi faptul că nu suntem în stare să edităm construcţii comunitare mai solidare, bazate pe respect, atenţie şi responsabilitate, unul faţă de celălalt. Individualismul contemporan, în numele respectării unor drepturi ale singularităţii, depreciază în ultimă instanţă personalitatea, însingurând-o şi ascunzând-o după o "perdea" solipsistă. Nu putem neglija, indiferent cât de evoluată ar fi lumea actuală, funcţia formativă, corectivă, ratificatoare a "ochiului" celuilalt. Ceea ce nu poate face legea sau statul (prin organele zise abilitate) ar putea să facă fiecare dintre noi, unul faţă de celălalt, din aproape în aproape, cu iubire şi înţelegere, în mod difuz şi permanent.
Prof.univ. Constantin Cucos
