ReÅ£in acest episod ca fiind unul dintre primele mele gesticulaÅ£ii de "acomodare" cu un nou perimetru în care încercam să "intru" cu regulile pe care mi le însuÅŸisem până la un moment dat. De bună seamă, la început era firesc să dau cu bâta-n baltă. Dar, cu timpul, m-am dat cu lumea…
Această întâmplare, care mă urmăreÅŸte ÅŸi acum, mă face să reflectez la următoarele chestiuni: cum e mai bine să fie structurată o comunitate (mai mare, mai mică), pe deschidere, comuniune, transparenţă între membrii ei, sau pe închidere, discreÅ£ie, neutralitate în acord cu principiul prezervării intimităţii? Ce se câÅŸtigă sau ce se pierde prin "tragerea cu ochiul" la treburile celorlalÅ£i sau prin păstrarea unei distanÅ£e "civilizate"? Are vreo funcÅ£ionalitate o astfel de vizare a celui de lângă tine? Cât poÅ£i intra în "teritoriul" (fizic, psihic, cultural) al celuilalt?
Într-o comunitate tradiÅ£ională, fiecare îl cunoaÅŸte pe celălalt ÅŸi, într-o oarecare măsură, fiecare devine interesat sau responsabil de ceea ce face celălalt. Nu-i vorba doar de un interes de cunoaÅŸtere de dragul cunoaÅŸterii, ci de un prealabil pentru o bună convieÅ£uire ÅŸi comunicare. AÅŸ merge mai departe ÅŸi aÅŸ spune: chiar ÅŸi bârfa, ca vizare a celuilalt, e un mod de "luare în seamă", de "somare" valorică sau de "îngrijire" în raport cu alteritatea. Lăsând la o parte relaÅ£iile de rudenie (care altfel se construiesc sau se întreÅ£in la Å£ară, de pildă) sau cele de proximitate (cu vecinii), întreaga comunitate devine un "construct" social în care membrii ei trebuie să se cunoască, să interacÅ£ioneze, să comunice. A nu cunoaÅŸte pe cineva dintr-un sat este luat drept o carenţă ce trebuie eliminată cât mai curând posibil. Oricum, "gura satului" preia ÅŸi umple acest gol, la nivelul acestui mental colectiv găsindu-se multe reprezentări, valorizări, etichetări în legătură cu ceea ce un individ nu ÅŸtie încă ÅŸi la care se poate "alimenta".
În plus, într-un astfel de corpus social, mai ales dezavantajat din punct de vedere material, relaÅ£iile de întrajutorare sunt mult mai puternice. Coeziunea creÅŸte într-un climat auster, de penurie (materială, simbolică, de libertate). Mi-aduc aminte că a împrumuta un pahar de zahăr sau de ulei de la un vecin, în vremuri de restriÅŸte, se constituia într-un gest firesc, de solidarizare ÅŸi de înÅ£elegere umană. Iar a dărui o bucată de pâine scoasă din cuptor sau de turtă aburindă copiilor vecinului la ceas de seară era luat ca un gest firesc, întru bucuria celui care dăruia, ca ÅŸi a celui care primea. La Å£ară discreÅ£ia are alte conotaÅ£ii decât cea etalată în marile aglomerări. A nu te interesa ce se întâmplă în curtea vecinului era un semn de insensibilitate ÅŸi de "lenevie" comunitară. A lua act ÅŸi a interveni chiar în disputele (inclusiv matrimoniale) ale megieÅŸilor se constituia într-o obligaÅ£ie nescrisă a comunităţii.
Mai mult decât atât, fluxul comunitar avea atât o faţă "prezentă", cât ÅŸi una "absentă". Trebuia să fii atent nu numai faţă de cei care existau, ci ÅŸi faţă de cei care au fost (moÅŸi ÅŸi strămoÅŸi) sau cei care vor fi. Comuniunea cu antecesorii se făcea prin evocări, amintiri, pomeniri, "relaÅ£ia" fiind atent urmărită de contemporani.
O astfel de "ordine" relaÅ£ională era edificată organic ÅŸi avea funcÅ£ionalitate pentru mediul respectiv. A o fi translat mecanic (cum de altfel, parÅ£ial, s-a ÅŸi întâmplat) în contextul urban nu putea avea decât efecte bizare, catastrofice. Nu ar fi avut rost ÅŸi ar fi fost cu totul anapoda să te uiÅ£i la vecinii - de scară, de bloc - prin "gaura cheii". De bună seamă, la altfel de construcÅ£ii relaÅ£ionale ar fi trebuit să se apeleze. Ceea ce a fost nu mai putea fi. Din păcate, alte pârghii psiho-relaÅ£ionale, cu efecte similare, nu au apărut sau nu au fost încurajate. Comunitatea nou instituită a ajuns în faza unui deficit (auto)reglator. ConsecinÅ£a? Nu mă mai interesează nimic în legătură cu ce fac vecinii. E treaba lor! Nu importă dacă aceÅŸtia au nevoie de un pahar de apă sau dacă intervenÅ£ia mea oportună ar putea avea un efect salvator (în caz de boală, de un accident oarecare, de o nevoie imperioasă într-o direcÅ£ie sau alta). Nu contează dacă se ceartă sau se bat între ei, atât timp cât nu mă afectează! Doar evenimentele limită mai trezesc la viaţă latente predispoziÅ£ii comunitare (incendii, crime odioase, decese descoperite într-un târziu…). Vechile mecanisme de comuniune nu au fost substituite de altele noi, reclamate de actualele cadre civilizatorii.
Societatea actuală, mai ales cea de factură urbană, instituie o anonimizare cvasitotală pe direcÅ£ia proximitate, iar cele structurate afinitar sunt parcelate, vagi, tranziente, construite ad-hoc, fără criterii precise. Până ÅŸi moartea cuiva tinde a fi camuflată, devenind o "afacere" strict personală (constaÅ£i, într-un târziu, de pildă, că un vecin de scară nu mai este). Să fim bine înÅ£eleÅŸi: nu tânjim după structuri psiho-relaÅ£ionale revolute, valabile pentru anumite cadre socio-culturale care le-au generat ÅŸi care, ele însele, au dispărut. TransparenÅ£a îÅŸi are limitele ei. Vrem doar să deplângem tendinÅ£a indiferentistă în care alunecăm ÅŸi faptul că nu suntem în stare să edităm construcÅ£ii comunitare mai solidare, bazate pe respect, atenÅ£ie ÅŸi responsabilitate, unul faţă de celălalt. Individualismul contemporan, în numele respectării unor drepturi ale singularităţii, depreciază în ultimă instanţă personalitatea, însingurând-o ÅŸi ascunzând-o după o "perdea" solipsistă. Nu putem neglija, indiferent cât de evoluată ar fi lumea actuală, funcÅ£ia formativă, corectivă, ratificatoare a "ochiului" celuilalt. Ceea ce nu poate face legea sau statul (prin organele zise abilitate) ar putea să facă fiecare dintre noi, unul faţă de celălalt, din aproape în aproape, cu iubire ÅŸi înÅ£elegere, în mod difuz ÅŸi permanent.
Prof.univ. Constantin Cucos
