La Cordăreni, în ținutul Botoșanilor, iernile-s vesele, ca odinioară. Colindele se aud iar, în seara de Ajun, iar pentru Anul Nou mare tărăboi se pregătește. Caprele, Căiuții, „bantele”, zurgălăii micilor urători or să țină luminile aprinse pe la casele de gospodar cât va fi noaptea de lungă. Spectacolul iernii și-al Nașterii Lumii se repetă, an de an, cu îndoită emoție, cu fiorul de neegalat al bucuriilor simple și-al amintirilor neuitatei copilării.

CITEȘTE ȘI: "Un român de 37 de ani prins în dezastrul din Spania: "Am luat câinele și m-a..."

De pe la sfârșitul lui noiembrie, când frigul începea a înghesui satele, iar sobele nu se îndurau a se opri din fumegat până în primăvară, oamenii se strângeau în case. Treburile la câmp erau deja isprăvite. Numai grijile mărunte, ale bătăturii și hrănitul animalelor le mai rămâneau de făcut cât era iarna de lungă. Iar iernile, pe malurile Ibănesei, erau năprasnice și păreau fără de sfârșit. Căci omătul se tot așternea, amenințător, până sub catul ferestrelor, gerurile deveneau mușcătoare și nu de puține ori viscolul acoperea satele de nu li se mai zăreau, de pe dea­lurile din jur, decât coșurile înnegrite de funingine, ca niște benchiuri puse de bunici pe frunțile de lapte ale pruncilor. Frigul și grija căldurii din sobă rămâneau în seama părinților. Copiii - habar de nevoi! Cum dădea prima zăpadă, rupeau opincile pe șuiu­cu­rile (n.r. - regionalism folosit în Moldova pentru derdeluș) croite de tălpile late ale săniilor. Apoi, cum începea Postul Crăciunului, știau că-i vremea să se pregătească pentru mersul cu colinda și cu Steaua, dar și să repete, alături de tovarășii de-o seamă, obiceiurile pline de culori, de zgomote și de veselie de Anul Nou. În acest timp, bunicii se îndeletniceau cu meșteșugitul harapnicelor, care le era de mare tre­buință flăcăiandrilor. Sau croiau opinci din pieile godacilor crescuți măcar câte un an, cu șoricul gros, să aibă colindătorii cu ce birui gerul.

Tații pregăteau sacii cu grâu pentru „dus la moară”. Să-i aducă înapoi plini cu făină „de-a-ntâia”, numai bună pentru clidurile (n.r., regionalism, așezare unul peste altul) de colaci și colăcei, pe care gospodinele urmau să le coacă în cuptoare pentru colindători și urători. Iar mamele se îngrijeau să aibă odraslele cu ce se îmbrăca, țesând de zor la lumina lămpii pânza aspră, dar așa de călduroasă, pentru croit straie.

În serile de iarnă, când timpul înainta greoi, prelungind ceasurile fără milă, femeile se strângeau una la alta „cu lucru”. Făceau un fel de clăci mai mici - unele torceau fuioare de lână, altele împleteau colțuni din cei groși, „să aibă copchiii și omu' ci baga în ochinci”. Femeia de casă, gazda clăcii încropite ad-hoc, cocea „răpidi” niște turtițe pe plită și-și ospăta vecinele cu o gustare caldă. Timpul era răbdător și zăbovea îndelung, ținând oamenii strânși laolaltă, desfăcând gurile traistelor fermecate cu nesfârșite și înfiorătoare povești și întâmplări ale satului. O lume rânduită după croiala anotimpurilor și după rostul știut din bătrâni. (Un material de Otilia Bălinișteanu - Continuarea în Ziarul Lumina)