De la Tudor Arghezi avem o mărturie zguduitoare, consemnată în Romania Liberă din 11 mai 1955, despre întâlnirea dintre George Enescu È™i Ștefan Luchian.
”L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleÅ£it, ÅŸi cu ochii lui frumoÅŸi, aprinÅŸi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaÅ£a – dacă nu plăcută cel puÅ£in suportabilă, – mai trăiau din el ochii ÅŸi glasul, care a grăit articulat pâna la stingerea fiinÅ£ei lui întregi. Luchian plângea… Plângea de o emoÅ£ie fericită… Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară ÅŸi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra ÅŸi-a luat vioara ÅŸi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului ÅŸi i-a spus: “Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu". Mâinile nu ÅŸi le-au putut strânge, pentru că braÅ£ele pictorului nu se mai puteau miÅŸca de un an”, povesteÈ™te scriitorul Tudor Arghezi.
Întâlnirea dintre cei doi titani ai culturii româneÈ™ti este redată de Tudor Arghezi, un apropiat al lui Ștefan Luchian, în toată frumuseÈ›ea ei tulburătoare: „Cu toate că sunt mai tânar decât Luchian, mi-aÅŸ permite să afirm că eram prieten cu el. L-am vizitat des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îÅŸi primea prietenii rămaÅŸi în atitudinea lui de Prometeu înlănÅ£uit pe Caucaz. De ani de zile, zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se, ca să-l chinuiască până în ultima secundă, cu nepăsarea brută ÅŸi răutatea veninoasă ÅŸi cu incompetinÅ£a medicală a vremii. UÅŸa lui Luchian era slobodă ÅŸi deschisă oriÅŸicăruia, ziua ÅŸi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluÅŸească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie”.
Tonitza îl vizitează pe Luchian cel bolnav
Și Nicolae Tonitza se apropie de Ștefan Luchian în ultimii ani ai vieÅ£ii pictorului născut în ÅžtefăneÅŸtii BotoÅŸanilor. Tonitza avea să mărturisească mai târziu că patru pictori l-au marcat definitiv ÅŸi l-au influenÅ£at, doar unul fiind român: Luchian. CeilalÅ£i trei: Velasquez, Tizian ÅŸi Habermann.
Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav ÅŸi îndurerat: "I-am legat pensula de antebraÅ£ul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor ÅŸi mâna lui începe să se zbată nervos ÅŸi stângaci pe suprafaÅ£a pânzei ÅŸi faÅ£a lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… RezonanÅ£ele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laÅŸitate. Am fugit din faÅ£a acelei schingiuiri voite ÅŸi – într-o cameră alătutată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinÅ£ei mele detestabile".
Un destin tulburător!
Pictorul Ștefan Luchian s-a născut pe 1 februarie 1868, la ȘtefăneÈ™ti, în judeÈ›ul BotoÈ™ani, fiu al soÈ›ilor Elena (născută Chiriacescu) È™i Dumitru Luchian. După 5 ani de la naÈ™terea copilului Ștefan, familia Luchian se mută la BucureÈ™ti. Tatăl va mai trăi doar patru ani, murind pe 26 noiembrie 1877 la BucureÈ™ti.
Între 1879-1880 Ștefan Luchian este elev la Gimnaziul Sf. Sava din BucureÈ™ti. ÎÈ™i continuă studiile la Școala cu regim de internat Șeicaru, pentru ca din 1885 să se înscrie la Școala de Arte Frumoase din BucureÈ™ti.
DeÈ™i tatăl sau fusese miliar de carieră, ajungând până la gradul de maior, Ștefan refuză să se înscrie la Liceul Militar. În acelaÈ™i an începe să ia lecÈ›ii de flaut la Conservator. La finalul lui 1889 primeÈ™te din partea Școlii medalia de bronz pentru pictură. În luna octombrie pleacă la Munchen unde este admis la "Akademie der Bildenden Kunste", unde îl are ca profesor pe Johann Caspar Herterich.
Luchian pleacă în martie 1891 la Paris, mutându-se pe Strada Michel, la numărul 48, în celebrul Cartier Latin. Este nevoit să se întoarcă în È›ară pentru a participa la înmormântarea mamei sale, dar revine în capitala FranÈ›ei, unde urmează cursurile Academiei Julian.
În 1893 este la BucureÈ™ti, participând cu patru tablouri la o expoziÈ›ie. Încearcă să ocupe un post de profesor în cadrul Școlii de Arte Frumoase din IaÈ™i, dar se retrage, acuzând comisia de incorectitudine.
Alături de C. Artachino pictează frescele mai multor biserici din România. În vara anului 1898 începe să lucreze la Biserica din Alexandria, terminând pictarea acesteia la sfârÈ™itul lui septembrie. În această perioadă o cunoaÈ™te pe Cecilia Vasilescu, o tânăra căreia îi preda lecÈ›ii de pictură. Cei doi se îndrăgostesc È™i încep o relaÈ›ie care ar fi trebuit să fie de durată, dar care pentru peste un an este aproape exlusiv epistolară.
Încep să se manifeste primele semne ale bolii care va începe să-l tortureze trei ani mai târziu, È™i care îi va aduce È™i moartea peste mai puÈ›in de două decenii. În iunie 1899 planurile sale de a se căsători cu Cecilia Vasilescu se împotmolesc din cauza bolii.
La sfârÈ™itul lui 1901 starea sa de sănătate se agravează din nou, fiind internat la Spitalul Pantelimon. Paralizat, va sta în spital până în 1902, când reuÈ™eÈ™te să meargă ajutat de un baston.
Cu toată gravitatea bolii, Luchian continuă să picteze, deschizând în 1903 o impresionantă expoziÈ›ie personală la Casă Assan, unde sunt reunite 39 de lucrări, pasteluri È™i acuarele.
În 1904 este unul dintre participanÈ›ii la o expoziÈ›ie destinată colectării de fonduri pentru a-i oferi tânărului artist N.S.Petrecu o bursă la Paris. Continuă să participe la noi expoziÈ›ii colective È™i personale, în È›ară È™i în străinătate, numele său fiind deja cunoscut ca o garanÈ›ie a calității picturilor. Lucrările sale încep să fie tot mai căutate È™i cumpărate pentru sume tot mai mari. Este medaliat, premiat, adulat È™i invidiat. În 1910 deschide o amplă expoziÈ›ie personală la Ateneul Român, cu peste 80 de lucrări. Toate eforturile sale de a rezistă bolii sunt zadarnice, artistul fiind internat în 1911 la Sanatoriul Dr. Mărgăritescu. Revine în viață artistică în luna aprilie a următorului an, participând cu nouă creaÈ›ii la expoziÈ›ia "Tinerimii Artistice".
Tot în cadrul manifestărilor organizate de "Tinerimea Artistică" expune pentru ultima oară, în 1915. Moare pe 28 iunie 1916, la BucureÈ™ti, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Avea doar 48 de ani.