Istoria critica a literaturii romane, de Nicolae Manolescu, a fost lansata pe 20 noiembrie la Bucuresti, in cadrul Targului Gaudeamus
Am fost in mod expres la Targul Gaudeamus - carte de-nvatatura, organizat la Bucuresti in aceasta perioada in Pavilionul Central ROM-EXPO, sa asist la cel mai mare eveniment editorial nu numai al actualei editii a targului de carte ci si al primului deceniu al secolului XXI si, cred, si al inceputului de mileniu trei, si anume lansarea mult asteptatei Istorii critice a literaturii romane
de Nicolae Manolescu, editata de Editura Paralela 45.
Joi 20 noiembrie, ora 14 fix, scarile din incita pavilionului central, cele de la intrare, s-au transformat intr-un urias amfiteatru, debordand pe laturi de lume curioasa si vadit interesata de eveniment. Profesorul Nicolae Manolescu, se vedea de departe, se simtea ca in amfiteatrele Facultarii de Filologie din Bucuresti, unde, pana la revolutuie, a fost tinut ca lector, insa deloc scortos, infipt in gloria ce se prefigura si se contura de la o secunda la alta, ci jovial, ludic, zambitor, sigur pe sine, mascand cat se putea de mult o emotie fireasca, generata de un astfel de eveniment mult asteptat.
Scriitorul Calin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45, care a creat evenimentul editorial al secolului a aprins fitilul lansarii cartii si astfel Istoria critica a literaturii romane, o carte de aproape 1600 pagini, deja vanduta pana la momentul lansarii in peste 500 de exemplare, a plecat spre ochii nesatiosi si, cu siguranta, si ei la fel de critici precum istoria in cauza, ai miilor de cititori.
Aflam ca editorul s-a tinut de Nicolae Manolescu sa scrie aceastra istorie, menita sa completeze Istoria lui George Calinescu, imediat dupa revolutia din 1990, mai mult pentru a-l salva de ispita intrarii in politica, dar si cu scopul de a ilustra corect existenta unei literaturi careia ii lipsea o astfel de istorie integrala, la zi. Or se stie ca Nicolae Manolescu n-a putut rezista acestei ispite si s-a bagat in politica, neavand practic nici un succes in domeniu, decat doar, spre final, acela de a ajunge ambasador al Romaniei la UNESCO.
Dar tot breasla l-a salvat si, in 2005, dupa a doua candidatura - pe prima o pierduse in 2001 in favoarea lui Eugen Uricaru - l-a ales presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, moment in care constiinta de cel mai important critic literar roman de dupa Calinescu l-a indemnat sa duca la bun sfarsit un proiect pe care-l incepuse cu ani buni in urma. Si l-a finalizat, dand literaturii romane cea mai imprtanta lucrare de gen dupa George Calinescu, neintrecand insa rigorile si puterea de cuprindere a fenomenului literar romanesc pe care le-a avut marele sau inaintas si el cu destule partipriuri si scapari.
Mircea Cartarascu, in fond produsul, ca lider al generatiei optzeciste de scriitori, al profesorului Nicolae Manolescu din perioada cat a condus Cenaclul de Luni, dar si dupa aceea printr-o sustinere continua pe toate planurile, cam in formula pe care a ales-o Titu Maiorescu pentru impunerea, in acea vreme, a lui Mihai Eminescu, l-a prezentat, cu acelasi har pe care-l are ca scriitor, pe marele lui mentor si realizator al monumentalei carti.
Evident, fara a arunca tamaieri sau gratuitati, encomioane si ditirambi pe numele deja mult prea plin de glorie al istroricului si criticului literar, profesorului care a dat pana acum semne ca perenitatea faptelor ii este asigurata. Facandu-l avatar al lui George Calinescu, cel putin in modul de abordare si realizare a unei astfel de istorii, prima istorie critica din literatura romana, pentru ca G. Calinescu a scris o istorie romantata
si totala, fata de urmasul demn al acestuia, care scrie una pur selectiva si de reevaluare, Mircea Cartarascu, vadit, s-a lasat impresionat de monumentalitatea
cartii, o adevarata lespede de sub care sunt reinviate nume grele ale literaturii romane din toate timpurile - se spune ca de cinci secole! - si unele ingropate, din perspectiva critica a istoricului si criticului literar, iar altele descoperite si impuse timpului prezent si viitor.
Selectia de nume este una extrem de severa si, pare-se, limitata de timp dar mai ales de imposibilitatea cunoasterii in intregime a fenomenului literar romanesc contemporan, unul fara precedent din toate punctele de vedere, dar mai ales din cel al haosului informational si al lipsei, la nivel institutional, de rigoare bibliotecareasca privind situatia de depozitare la zi si catalogare a tuturor autorilor romani si a titlurilor cartilor acestora. Situatie scuzabila pentru aceasta perioada.
Astfel, in selectia numelor, Nicolae Manolescu se dovedeste a fi mai catolic decat papa, sau mai ordodox decat patriarhul, ori, ca sa coboram in laic si la subiect, mai sever, mai critic nu-i asa, decat George Calinescu, al carui urmas - nu Nicolae Manolescu se revendica, ci Mircea Cartarescu dorind sa-l impuna - ar fi. Fiind, in discutie, cinci secole de literatura romana - fie vorba intre noi, putem discuta de adevarata literatura romana, nu de limba romana, din secolul 18 si cu generozitate de prin secolul 17, si nu din secolul 16, avand in vedere ca literatura in sine, pentru a fi literatura de creatie, cere niste criterii pe care insusi Nicolae Manolescu le-a impus in structurarea profesoratului sau -, suma numelor incluse si analizate, nu enumerate si bibliografiate, fie la indice de nume sau bibliografii, este mult mai mica decat chiar la G. Calinescu a carui istorie se opreste la anul 1940, incluzand in opiniile sale si ultimele nume aparute in peisajul literar romanesc al vremii, in timp ce istoria lui Nicolae Manolescu ajunge la aparitii editoriale de pina in 2005 si chiar 2006.
Aici se impune spiritul critic al lucrarii si motivatia justificata a selectiei, care dovedeste o privire personala si mai putin una insumativa, fie la nivel de opinie sau de analiza, fie la inglobare a reevaluarilor prin demontari si montari de noi perspective de lectura si intelegere a unui aspect nou al peisajului istoric al literaturii romane.
Din acest punct de vedere, Nicolae Manolescu nu se sfieste sa demonteze opinii care au facut deja istorie, cum ar fi interpretarile lui I. Negoitescu la poeziile lui Eminescu, afirmand ca in poeziile postume, pe care criticul din Cercul de la Sibiu le considerea mai bune decat antumele, nu gaseste plutonicul, pe marginea caruia s-au varsat valuri de cerneala. Sau, de asemenea, oprindu-ne doar la acest capitol greu al literaturii romane - Eminescu -, Nicolae Manolescu desfiinteaza valoarea unor poezii si a unor articole politce, trecandu-le la cosul negru al istoriei sale.
Alti mari scriitori sunt reasezati la locurile lor, fiind coborati de pe piedestalurile pe care i-au pus criticii si istorici literari, pe unii chiar marele inaintas in ale istoriei, in a carui clasa se inscrie si Nicolae Manolescu, George Calinescu. Pe unii scriitori, inclusi cu analize de Calinescu, Manolescu ii ignora total. Cum, de altfel face cu mare parte - proportia este foarte mare si cu nume grele - din scriitorii contemporani, facand, totusi loc, unor scriitori a caror opera nici macar nu este catusi de putin profilata ca sa poata intra intr-o istorie de canon literar cum, cu siguranta, este Istoria critica a literaturii romane, scrisa timp de 25 de ani de cel mai mare critic postbelic roman.
Luand in calcul si acest aspect, al perioadei in care cartea a fost elaborata, facand un minim calcul, putem constata ca cele aproximativ 1600 de pagini ale lucrarii au fost scrise cam cate 66 de pagini pe an. Ceea ce ar insemna lectura exhaustiva a cam 6-7 autori pe an, cu tot cu referintele critice. Un ritm comod si normal, dar foarte eficient si sigur.
Daca G. Calinescu, in cuprinderea istoriei sale a peste 95% din numele autorilor existenti pana la data elaborarii istoriei sale, s-a folosit si de unele ajutoare, de studenti si asistenti, ca sa nu le zic negri
, in sensul si scopul fisarilor si ordonarii materialelor, nu, evident, si lecturii!, care s-a facut in mod nemijlocit de catre autor, Nicolae Manolescu, se pare, ca nu a solicitat astfel de ajutoare, preferand pasul direct, pas cu pas cum se spune, asumandu-si singur selectia si spatiul de cuprindere, cat, recunoscand, si dezavantajul unei organizari a materialului existent, acum extrem de deficitar si greu de recompus.
In acest sens, Istoria critica a literaturii romane de Nicolae Manolescu, prima lucrare de acest fel din literatura romana, acopera sub 50% din totalul numelor ce, volens-nolens, intra in istoria adevarata a literaturii romane. Astfel, dupa aceasta istorie critica, necesara in primul rand scolii romanesti, in privinta regandiurii canonului literar, dar si pentru o lectura de placere, asa cum este si Istoria lui G. Calinescu, este necesara si o istorie adevarata, completa a istoriei literaturii romane, care, astfel, limitata la istoriile de pana acum, apare cu enorm de multe carii, goluri, care ar vitregi adevarata informatie Asupra fenomenului.
Si ma gandesc aici la adevaratele istorii ale marilor literaturi care, pentru a evidentia valorile autentice, includ in sumarele lor toate faptele, de la existenta cenaclurilor in jurul carora s-au cladit adevaratele nume dar si caracuda, a revistelor, a miscarilor, a curentelor pana la numele, toate, care compun o astfel de literatura, analizate din perspectiva istorica si valorica, nu din cea conjuncturala sau, mai grav, partinitoare, electiva, deci, grav subiectiva si personala.
Pot spune, astfel, ca am asistat la unul dintre cele mai mari evenimente culturale ale vietii mele si ca am plecat de la Bucuresti cu Istoria lui Manolescu sub brat, cu imaginea unui mare om de cultura, spirit de noua directie in literatura romana, capabil, la cei nici 70 de ani, sa scrie si istoria adevarata, generala, a literaturii romane.
Nu-i mai ramane de facut decat un pas, pas pe care il va face, de data aceasta, in spate cu o echipa sau cu sprijinul celor ce-i pot oferi intreg materialul necesar pentru o astfel de lucrare. Cartea astfel publicata este capodopera a literaturii romane si, evident, a intregii opere semnata de Nicolae Manolescu pana in prezent.
