A plecat dintre noi ultimul mare şi adevărat profesor, din stirpea celor şcoliţi la canoanele vechii şcoli româneşti, care-ţi deschidea drumurile spre marea cultură, spre valorile autentice ale lumii.

Discret şi pedant, prezenţa lui se făcea simţită acolo unde se petrecea un act de cultură, fie că era implicat ca moderator şi mentor, fie că era simplu spectator.

Bibliofil de rară spiţă, muzicolog şi iubitor rafinat al frumosului, indiferent din ce artă se isca aceasta - literatură, pictură, muzică -, istoric, Aurel Dorcu, prin plecarea lui la cele veşnice, ia cu el, prin memoria închisă după gratiile timpului, o arhivă culturală cum puţini mai ştiu să şi-o împlinească.

Donaţiile lui făcute Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu", Bibliotecii Judeţene "Mihai Eminescu" reprezintă, poate, cel mai important transfer de suflet al marelui profesor către cei ce vor veni pentru a se bucura de ceea ce şi lui i-a plăcut – arta adevărată.

Puţine biblioteci particulare botoşănene – poate doar cea a regretatului prfesor I.D. Marin să mai fi fost atît de bine dotată, din păcate părăduită de neînţelegeri familiale – se pot lăuda cu fondul complex de carte, reviste, albume de artă, discuri de muzică clasică, CD-uri, casete audio aşa cum le-a avut şi lăsat posterităţii profesorul Aurel Dorcu.

Am colaborat cu el ani în şir la realizarea revistei "Hyperion", unde, cu regularitate de ceas eleveţian, venea cu articolele despre instituţiile culturale botoşănene, despre viaţa muzicală a lumii, despre marii compozitori, despre marii plasticineni, dar şi despre pictorii contemporani, pentru care avea un respect deosebit.

Cronicile lui plastice erau cinstite şi nuanţate, exprimînd păreri de care tinerii artişti plastici au ţinut cont. Avea o admiraţie aparte pentru pictorul George Şpaiuc, despre ale cărui expoţiţii personale a scris de fiecare dată cu aplecare şi profesionalism.

Deranjat, poate, uneori de comoditatea unor culturnici botoşăneni, întîrziaţi prin birourile diriguitoare ale instituţiilor cu care-i plăcea să colaboreze, Profesorul şi-a exprimat regretul faţă de atitudinea ingrată a acestora. Cum însă ştia să ierte, a trecut cu vederea micile neînţelegeri şi a continuat să contribuie în felul lui aristocratic la punerea în valoare a culturii acestor locuri.

Avea un cult aparte pentru Enescu, Luchian, Iorga şi mai ales pentru Eminescu şi Ipoteşti. Grija ca lucrurile de acolo să meargă bine şi-a manifestat-o prin, poate, cea mai importantă donaţie de tablouri, care pot fi văzure pe simezele ipoteştene, dar şi de albume de artă şi carte, în aşa fel încît, chiar şi după regretabila plecare dintre noi, numele lui va dăinui peste timp, alături de cele ale marilor înaintaşi pentru a căror memorie vie şi-a dedicat întreaga viaţă.

Poate vor trece luştri peste luştri pînă ce un alt om altruit şi de valoarea profesorului Aurel Dorcu să apară pe aceste meleaguri. Marea lui moştenire lăsată urmaşilor botoşăneni trebuie păstrată la loc de cinste şi mereu pusă în valoare şi evidenţiată.

Odihniţi-vă în pace, Domnule Profesor Aurel Dorcu!

Gellu Dorian,

redactor şef Revista "Hyperion",

membru al Uniunii Scriitorilor din România