La atât timp după aceste momente, nu cred că este oportun să ofer judecăţi de valoare referitoare la metodă şi rezultate (oricum, imbatabile până astăzi), ci mă voi referi succint la ecoul avut în mediul ştiinţific românesc şi la influenţa pe care au exercitat-o şi o exercită până astăzi.
În primul rând, au reprezentat prima încercare de a oferi mediului urban românesc medieval un binemeritat statut şi o recâştigare a unei demnităţi pierdute cândva în sec. XIX. Mentalitatea liderilor orăşeneşti din sec. XIX şi prima jumătatea a sec. XX şi a orăşenimii influenţată de aceasta, istoriografia de profil (indiferent cu ce tip de informaţii opera), teoriile şi practicile protecţiei şi reabilitării monumentelor, starea fizică precară a acestor oraşe (ca urmare a cataclismelor naturale şi conflictelor din prima jumătate a sec. XIX) şi multe alte circumstanţe, făceau din această clasă de aşezări, entităţi, dacă nu dispreţuite complet, oricum "retrogradate" la nivelul rural, "specific", nu-i aşa, civilizaţiei româneşti (1). În fapt, se poate spune că referinţele privind statutul medieval al oraşelor şi orăşenilor, relaţia cu statul sau cu instituţiile medievale, sistemul de proprietăţi, organizarea administraţiei locale şi multe altele fuseseră obţinute într-o manieră "selectivă", pornind de la prejudecăţi şi prin comparaţie cu prestigioasele oraşe medievale occidentale. Pe scurt: lipsite de ziduri de incintă, târgurile moldoveneşti şi munteneşti nu puteau fi considerate "oraşe", iar lipsa de documente care să le specifice statutul şi caracteristicile le pecetluia definitiv soarta. Despre structuri şi morfologii urbane oricum nu se vorbea, atât timp cât lipsea o minimă cercetare cartografică sau planimetrică şi se considera că în intervalul secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX li se schimbaseră complet caracteristicile urbanistice şi arhitecturale. Cu aceste prejudecăţi ieşeau din şcoală şi istoricii şi arhitecţii post-belici.
În al doilea rând, au reprezentat primele semnale de alarmă referitoare la sistematizările comuniste deja începute şi accelerate (perfect nemotivat) de consecinţele seismului din 1977. La Botoşani, în momentul apariţiei volumului, în cei 3 ani scurşi de la schimbările politicilor urbanistice româneşti (ca urmare a seismului, dar din motive doctrinare), erau deja restructurate zonele urbane din vest şi nord-vest (2) (menţinându-se relativ intact, centrul comercial şi unele cartiere rezidenţiale), iar la Piteşti, începând cu anii ’60, schiţele de sistematizare propuneau restructurări masive (3). Pentru cine n-a trăit în acele timpuri, este dificil de a-şi da seama ce act de curaj îl reprezenta cercetarea în sine, concluziile şi publicarea lor, atât din partea autoarei şi ajutoarelor sale, cât şi din partea unor foruri culturale, administrative şi politice care, fie iniţiau studiile, fie le publicau, fie la aplicau. Paradoxal, iarăşi istoricii şi arhitecţii au fost printre ultimii care au sesizat importanţa studiilor respective şi au încercat sau consimţit să-şi schimbe opţiunile. Unii n-au făcut-o nici până astăzi. În ceea ce priveşte rezultatele palpabile ale acestor studii, este cert că, pe termen scurt, ele fie au încetinit procesul distrugerii (este cazul Piteştilor, finalizat ca sistematizare abia pe la sfârşitul deceniului IX), fie l-au suspendat parţial până în 1990 (este cazul Botoşanilor în privinţa centrului comercial şi a unor mici arii limitrofe). Atunci, oraşele respective (Botoşani nu este singurul exemplu; lui i se poate adăuga Brăila, Buzău, Câmpulung, Craiova, Curtea de Argeş etc.), scăpate de pedeapsa capitală, ar fi putut beneficia de o graţiere binemeritată.
În al treilea rând, chiar înainte de apariţia celor două lucrări, Eugenia Greceanu propunea o metodă de studiu neutilizată până în acel moment. În afara unei corecte şi aproape exhaustive (conform nivelului de informare din acel moment) corelări a documentelor cu datele arheologice şi cartografice, autoarea utiliza o metodă pe care am numit-o ulterior "contextualistă" (4), întâlnită pentru prima oară în mediul ştiinţific românesc. Esenţa ei era studiul relaţiei între contextul construit şi obiectul de arhitectură, relaţie care putea funcţiona în ambele sensuri: fie contextul determinând obiectul, fie invers. Pentru evoluţia teritorială a unui oraş care nu beneficiază de documente directe privind extinderea şi modificările structurale sau morfologice, această metodă poate să ofere o primă schiţă a pulsaţiilor teritoriale, pe baza analizei amplasamentelor arhitecturilor importante (biserică, mănăstire, curte feudală, han etc.), care pot să indice că, în anumite momente, unele zone erau construite, altele nu. În afara faptului că metoda se baza pe elementele cunoscute ale legislaţiei urbane medievale occidentale care a funcţionat şi în spaţiul românesc, ea acorda credit analizei planurilor târzii (sec. XVIII-XIX) considerate a conţine întreaga istorie a oraşului până în acel moment (5).
În al patrulea rând, era pentru prima oară când se discutau, serios şi documentat, probleme de morfo-structură urbană (evoluţie teritorială, zonificare, morfologie parcelară, arhitectură majoră versus arhitectură "minoră" etc.), operându-se prin analize planimetrice (topografice), repere tipologice, analize arhitecturale şi interpretându-se datele istorice şi arheologice existente. Dezbaterea era pornită de la nivelul teritoriului, al zonei şi vecinătăţilor, ajungându-se la cel al organismului urban propriu-zis, determinat şi determinând, la rândul său. Faza finală a studiilor era reprezentată de arhitectura urbană obişnuită (casa târgoveţului, negustor sau meseriaş) şi cea majoră (biserica, mănăstirea, hanul, reşedinţa domnească sau boierească). Unul dintre elementele bazice era "cartarea" istorică şi arheologică, suport al concluziilor prin care se oferea pentru prima oară (după începutul făcut cu Roman) hărţi ale evoluţiilor teritoriale ale celor două oraşe (6) şi ale structurilor sale urbanistice (funcţionale şi morfologice) (7).
În fine, cred că important a fost şi tonul ferm şi, frecvent polemic, pe care acest tip de discurs începea să-l capete, în raport cu metodologia “clasică de abordare şi concluziile “comode decurgând de aici, elemente cu care Eugenia Greceanu şi adepţii punctelor ei de vedere vor fi într-o stare conflictuală (ştiinţifică) permanentă. Scopul lor a fost şi este obţinerea unei istorii veridice a urbanisticii româneşti extracarpatice (în speţă medievală), integrabilă marii istorii continentale şi trans-continentale, o istorie în care să-şi găsească locul firesc şi morfo-structurile urbane specifice: reţea stradală, spaţii urbane diverse, parcelar etc. Cu hărţi şi planuri care să înlocuiască vorbele fără acoperire, consistenţă sau sens.
Având o detentă de mai bine de 30 de ani, cred că pot să evaluez corect ecoul pe care lucrările Eugeniei Greceanu l-au avut în mediul românesc istoric, arheologic, arhitectural, urbanistic şi chiar politic. Citind printre rânduri cele două lucrări din anii ’80 devine limpede că, local şi chiar central, cercetările respective urbanistice zguduiau sau măcar corectau mentalităţi, cutume ştiinţifice, puncte de vedere, argumente ale deciziei politice. Dacă 1990 a surprins câteva oraşe româneşti de la est şi sud de Carpaţi cu fragmente importante de structură istorică intactă, este meritul începutului făcut de Eugenia Greceanu, care, pot spune fără exagerare, iniţia o "şcoală" în adevăratul sens al cuvântului, o şcoală care continuă să funcţioneze (chiar pentru cei care nu-i mai ştiu sursa) şi să producă noi generaţii de istorici ai urbanisticii româneşti extracarpatice. În orice caz, eu mă număr printre aceştia şi-i datorez schimbări esenţiale de percepţie asupra fenomenelor (8).
Încheind aici consideraţiile referitoare la cele două publicaţii de la începutul anilor ’80, se cuvine să ajung la noile ediţii, ediţii "de recuperare" a unor informaţii relativ dificil de atins din cauza tirajului redus şi a circulaţiei restrânse pe care primele ediţii l-au avut înafara cercului de specialişti sau interesaţi de domeniu.
Prima apărută, Ansamblul urban medieval Piteşti, este publicată la editura "Paralela 45" din Piteşti, în 2007. Conţinutul ştiinţific este acelaşi, dar volumul este completat prin două elemente extrem de necesare: "Prefaţa noii ediţii din 2007" şi cap. IV- "În căutarea oraşului pierdut". Dacă prima este o rememorare a circumstanţelor apariţiei ediţiei din 1982 (atribuind cuvenitele merite lui Florian Georgescu-ca editor- şi tehnicianului Grigore Crişan- ca iniţiator, în 1974, a cercetării centrului istoric piteştean), al doilea este un trist comentariu asupra etapelor distrugerii (din perioada comunistă) a acestui centru urban de excepţie. Procesul dispariţiei sale este (ca în mai toate cazurile asemănătoare din spaţiul românesc) o combinaţie de voinţă politică locală, ignoranţă, exces de zel, elan profitor. În raport cu rolul covârşitor al unor responsabili politici, nu lipsesc referinţele la profesionişti "de marcă" ai momentului, care, ca şi în cazul Bucureştilor, argumentau (pe faţă sau din umbră) distrugerea şi reconstruirea, pentru a le proiecta sau coordona. Paradoxal, ca şi în alte situaţii, profesioniştii au fost, în fapt, autorii morali şi fizici ai distrugerii, mult mai mult decât un prim secretar (ca Dincă, de pildă, evocat de autoare), care părea să fi înţeles valoarea structurilor urbane tradiţionale şi acţiona în scopul conservării ei. Cazul Piteştilor nu este singular.
A doua apărută, Ansamblul urban medieval Botoşani- Botoşanii care s-au dus, este publicat la Casa editorială "Demiurg" din Iaşi, în 2009 şi, faţă de prima ediţie, conţine (înafara subtitlului), două noi elemente: un Cuvânt înainte, datorat lui Ioan Caproşu (unul dintre referenţii primei ediţii) şi o Prefaţă la ediţia din 2009. În complicatul proces de republicare, merită spus că un rol esenţial îl joacă D-l Octavian Liviu Şovan. Şi la Botoşani, evenimentele de după anul apariţiei primei ediţii au determinat distrugeri importante ale substanţei istorice a oraşului (centru şi cartierele rezidenţiale), astfel că propunerile de conservare avansate în anul 1981 (9) nu-şi mai au rostul în actualul context decât fragmentar. Erodarea centrului istoric (totuşi, mai puţin gravă decât în multe alte situaţii) este suficient de consistentă pentru a se impune o reluare a setului de propuneri de conservare şi reabilitare.Noile ediţii conţin şi câteva noutăţi privind aspectul, calitatea ilustraţiilor şi a tiparului. La o privire generală, este evident că ambele sunt de o calitate mult mai bună decât a primelor ediţii (hărţile şi planurile, în primul rând), dar atent fiind, nu poţi nu remarci diferenţele. La Piteşti, din varii motive, fotografiile (şi noi şi vechi) sunt prost prelucrate, sub-expuse, neclare şi cu contraste excesive, diminuându-se, astfel, capacităţile lor de informare. La Botoşani aspectul cărţii este net superior, la aceasta contribuind imaginile fotografice prelucrate corespunzător unui tipar de calitate.
Reeditarea este un prilej de a evalua şi istoria recentă a celor două oraşe, de după 1989. De asemenea, de a medita asupra similitudinilor de politică urbană în perioada comunistă şi în cea capitalistă pe care o trăim acum. Continuarea distrugerilor (sub alte forme dar cu acelaşi efect) conduce la concluzia că nu o anume doctrină provoacă cele mai mari distrugeri (cu excepţia metropolelor supuse unor politici extreme), ci suma acţiunilor nefericite ale membrilor comunităţilor respective şi suma deciziilor dezordonate (frecvent interesate) ale forurilor locale sau regionale. În ultimele două decenii, ambele oraşe au devenit câmp de acţiune şi cobai pentru variatele forme de politici financiare dedicate edificării şi dezvoltării, sau a speculei imobiliare ţintind câştigul rapid şi fără scrupule. Aşadar, aspectul lor actual, incoerent în ansamblu şi detaliu, combină efectele sistematizării comuniste cu cel al dezvoltărilor capitaliste primitive.
Închei aici scurta prezentare a celor două noi ediţii ale cărţilor de început ale Eugeniei Greceanu sperând că ele îşi vor continua rolul de reper a ceea ce ar trebui să fie astăzi cercetările de istorie urbanistică românească, prin care să se recupereze nu numai informaţie specifică, ci şi decalajul faţă de istoriografiile măcar a ţărilor din jur. În detaliu, sper ca ele să ajungă pe biroul celor care decid astăzi soarta urbanistică şi arhitecturală acelor două oraşe, ca şi a celor care gândesc dezvoltări imobiliare viitoare, dar să funcţioneze, ca argument solid, mai mult decât s-a întâmplat până acum şi să genereze reflecţii în consecinţă.
(Teodor Octavian Gheorghiu, in Historia Urbana, tom. XIX, Ed. Academiei Române)
NOTE:
1. O spune, criticând conceptul, şi Fl. Georgescu în Prefaţă la volumul dedicat Botoşanilor (pag. VI-VII), afirmaţie "împumutată" de la autoare, care o susţine explicit în mai toate textele sale (de pildă, în Un problème actuel: l’urbansime médiéval en Roumanie, "Revue roumaine d’histoire", XVIII, 1979, 1, pag. 133-153), ca argument în tentativa de modificare a percepţiei primare asupra acestor oraşe, cu efecte benefice asupra cercetării.
2. E. Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, pag. 1-2.
3. E. Greceanu, Ansamblul urban medieval Piteşti, pag. 17-18.
4. T. O. Gheorghiu, Metodă de abordare şi modele ale genezei unor oraşe medievale româneşti extracarpatice, "Arhitectura", 1988, 34, 1, pag. 39, unde făceam trimitere la lucrările Eugeniei Greceanu, prima fiind articolul La structure médiévale de la ville de Roman, "Revue roumaine d’histoire", 1972, 15, 1, pag. 39-56.
5. Vezi, de pildă: Eugenia Greceanu, Structura urbană a oraşului Roman, mărturie a trecutului istoric, "Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă", 1975, 44, 2, pag. 30-40, o reluare completată a primului articol despre Roman.
6. Eugenia Greceanu, … Botoşani, pag. 51 şi idem, …Piteşti, pag. 84.
7. Ibidem (ambele lucrări), passim.
8. Una dintre ele este, de pildă, problema conformaţiei şi caracteristicilor centrelor acestor oraşe. Conceptul referitor la pieţele urbane, plauzibil de a fi existat la începuturile lor şi demonstrabile prin metode diverse, mi-a fost indus într-o discuţie privată de la sfârşitul anilor ’80 şi pe parcursul consultărilor avute în perspectiva elaborării tezei mele de doctorat.
9. …Botoşani, pag. 132 şi urm.
