Lucrează cu cea mai firavă materie cu putință: coaja de ou. Suprapune coajă peste coajă și sculptează totul în fragilitatea lor, fără accesorii, fără trucuri. Fără alte materiale. Doar lumină, răbdare și coajă de ou, un material imprevizibil, neiertător, care se poate distruge dintr-o singură mișcare greșită.
Și totuși, din ceea ce se poate sparge atât de ușor, Cristina Prisacariu, din Botoșani, construiește opere de artă care uimesc și emoționează, opere care rămân. Nu ca simboluri ale fragilității, ci ale forței care se naște din fragil.
Arta care sfidează imposibilul
Octombrie 2025. Osaka, Japonia. În Pavilionul României din cadrul World Expo Osaka 2025, în fața unui kimono, o doamnă japoneză în vârstă stă nemișcată. Lacrimile îi tremură în colțul ochilor.
Nu este un vizitator obișnuit... e o fostă profesoară de kimono. Știa cum se poartă o ținută imperială, cum se leagă un obi, cum se așază un guler perfect, cum se citește un simbol ascuns în firul unei țesături. Învățase sute de eleve să respecte tradiția, văzuse mii de țesături, studiase mii de tehnici.
Și totuși, ceea ce vedea acum o uimea dincolo de tot ce știa, dincolo de orice lecție predată. Pentru că în fața ei nu era mătase. Nu era brocart, satin sau crep. Era doar coajă de ou. Un kimono ce nu fusese țesut, fusese construit. Fragment cu fragment. Detaliu cu detaliu. Sute de linii „sculptate” cu motive românești și simboluri japoneze, mii de fragmente unite cu o uluitoare măiestrie.
(Foto: Revista Cariere)
A privit lucrarea minute în șir. Apoi, a închis ușor ochii, a făcut o reverență – ojigi – așa cum o cere respectul în fața artei și, cu vocea încărcată de emoție, i-a spus artistei care o privea: „Am așteptat trei ore doar pentru a intra în pavilion. Fiecare secundă a meritat. Mulțumesc”.
Profesoara a plecat zâmbind.
Cea care a rămas cu ochii în lacrimi a fost creatoarea kimonoului: Cristina Prisacariu, o româncă din Botoșani pe care Japonia a provocat-o să modeleze fragilitatea și să o transforme în artă.
Înainte de a fi artist, Cristina este un om care simte lumea altfel: cu smerenie, cu grijă, cu respect pentru tot ce atinge. Și că, în spatele acelui kimono, nu stă doar măiestria, ci și o formă de artă rară, care poartă în ea puterea unui destin.
Lecția japoneză despre fragilitate
Când a plecat din Botoșani spre Japonia, Cristina avea puțin peste douăzeci de ani și nu visa la galerii, premii sau titlul de artist. A plecat pur și simplu cu dorința de a vedea o altă lume și de a înțelege de ce, dincolo de geografie, oamenii trăiesc altfel.
Dar până să-i înțeleagă pe alții, s-a descoperit pe sine. Nu într-un atelier de artă, ci într-o școală pentru copii hipoacuzici. Le arăta cum se încondeiază ouăle când în privirile lor a văzut emoție, curiozitate și un fel de înțelegere fără cuvinte. Așa și-a dat seama că un material fragil poate să spună povești puternice și că fragilitatea poate fi limbaj.
Pe 23 decembrie, Cristina împlinește 43 de ani. Și, cumva, rândurile acestea aș vrea să se întoarcă la ea ca un dar din România. Un dar pentru o artistă rară, care a reușit să emoționeze Japonia cu o coajă de ou. O artistă în mâinile căreia fragilitatea devine curaj, identitate și o punte între două lumi.
-Cristina, ai plecat din Botoșani și ai ajuns în Japonia, una dintre cele mai diferite lumi posibile. Care a fost scânteia care a aprins această alegere?
-M-a atras mereu dorința de a descoperi lumi noi, necunoscutul, provocările, dorința de a-mi depăși limitele. Plecarea în Japonia nu a fost o decizie planificată, ci mai degrabă o chemare, o dorință de a mă apropia de rafinamentul tradițiilor japoneze. Când am pășit prima dată pe pământ japonez, am știut cu adevărat că am ajuns exact unde trebuie. Am simțit acea liniște profundă pe care ți-o dă un loc în care sufletul tău este înțeles fără cuvinte. Am simțit că pot începe o viață nouă, că mă voi descoperi în continuare.
Făcând o paralelă, este exact ca simbolul oului din arta mea, care exprimă un nou început: este fragil, dar plin de potențial.
-Privind înapoi, crezi că tu ai ales Japonia… sau Japonia te‑a ales pe tine?
-Cred că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile și mi-a dus pașii aici. Îmi doream să mă regăsesc și să mă descopăr mai mult. Eu cred că ne-am ales reciproc, pentru că Japonia mi-a oferit un spațiu în care gingășia și delicatețea sunt privite ca niște forțe, iar eu aveam nevoie să mă exprim și să îmi găsesc puterea în fragilitatea mea. Japonia, prin cultura ei, m-a primit cu răbdare și respect, cu acea tăcere care te face să te observi pe tine însăți, să te analizezi și să îți cauți puterea interioară.
Citește continuarea în Revista Cariere...