Ca dovadă vi s-ar putea aduce exemple fără număr, dar mă voi mărgini la unul dintre cele mai noi: exemplul unei femei văduve.
"Am început să postesc anul trecut de praznicul Sfintei Treimi", povestea ea.
"Mergând la biserică şi rugându-mă lui Dumnezeu, mi-a venit în gând că trebuie să postesc. Cât a trăit bărbatul meu, nu ştiam de post şi deseori ne îmbolnăveam, niciodată nu eram sănătoşi în acelaşi timp: unul din noi era totdeauna la pat. Şi aşa ni s-a scurs iute întreaga viaţa. În tot acest timp eram mereu nervoasă. Cea mai mică jignire din partea orişicui mă făcea să turbez. Şi mă speriam de orișice, chiar si de gândurile şi presimţirile mele. Iar de când am început să postesc, la praznicul Sfintei Treimi se împlineşte un an de zile, sunt împăcată şi liniştită, sunt bucuroasă cu duhul şi sprintenă cu trupul. Nimeni şi nimic nu mă mai poate mânia. Şi în sufletul meu răsună mereu cântări bisericeşti şi rugăciuni. Visele îmi sunt frumoase şi bune. Nu am nimic pe lume. Simt însă că toată lumea este a mea. Iată, sunt pe de-a-ntregul sănătoasă, chiar dacă sunt bătrână. Nu mă tem de nimic, nici măcar de moarte. Doresc un singur lucru cu nesaţ: liniştea, postul şi rugăciunea, în care aflu deplină fericire".
Aşa povestea despre sine bătrâna, şi prin această experienţă a ei adevereşte în zilele noastre învăţătura evanghelică şi experienţa de veacuri a Bisericii.
(Sf. Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi, vol. II, Editura Sophia)
