Sa recunoastem, multi dintre noi avem probleme in a comunica. Esuam frecvent in comunicarea dorintelor, starilor, sentimentelor. Mai rau e ca, in incercarea de a exprima ce simtim, ne lovim de un alt zid, cuvintele. Cumva, nu stim cum, ies intr-o alta forma, total diferita de cea pe care vrem sa le-o dam. N-ar fi un lucru asa rau, pana la urma nu trebuie sa se stie totul despre tine. Insa, ce te faci atunci cand etichetele pe care ti le pun oamenii vin tocmai pentru ca nu transmiti "corect" ce vrei si ce simti? Tragi aer in piept, ridici fruntea, zambesti si mergi mai departe. Doar esti puternic, nu?   

Traim intr-o lume nebuna si haotica. Intr-o lume in care oamenii abia mai au timp de tine, in care nu-i intereseaza daca esti bine, daca vrei sa pleci, daca vrei sa stai, daca iti vine sa plangi sau daca esti fericit. Nu prea mai sta nimeni sa te intrebe ce simti cu adevarat, cine esti, de ce zambesti sau de ce ai decis sa te rupi de realitate si sa pleci in lumea larga. In schimb, chiar daca nimeni nu-si da osteneala sa-ti patrunda in suflet, toti isi dau cu parerea despre simtamintele tale.  

Nu mai vorbesc de vesnicii "Gica contra" si de atotstiutorii lucrurilor vazute si nevazute, cei care simt constant nevoia de a corecta, de a critica, de a da sfaturi "din carti" si de a emite judecati de valoare. Arunca sageti verbale in stanga si in dreapta, fara sa tina cont de durerea sau tristetea pe care o provoaca. Lasa deoparte propria viata si se concentreaza asupra vietii altora, punand etichete usturatoare sau trasand parametri invizibili de "ce e bine" si "ce e rau".  

E adevarat, avem si noi o parte de vina, caci ii lasam sa intre "cu picioarele" in viata noastra, gandind ca ne vor menaja psihicul si emotionalul, ca vor avea grija sa ne priveasca drept in ochi inainte de a da "verdictul".  

Ne mai putem face vinovati si de neglijenta. In goana dupa diverse lucruri materiale, uitam sa fim noi insine, iar fata pe care o aratam este una alterata de greutatile si grijile cotidiene. Devenim timizi, speriati si tematori, asa ca ne ascundem trairile si sentimentele in spatele unei masti dragute, dar false.  

Mai trist e ca uitam cine suntem cu adevarat si, fara sa vrem, nu mai avem timp sa ne privim adevarata fata nici macar atunci cand ramanem singuri in fata oglinzii. Sau poate ne e teama de ce-am putea vedea atunci cand vom da jos masca aceea simpatica ce ne-a servit drept paravan. Prinsi in framantari interioare, constientizam, totusi, ca ne-am inchis in noi, ne-am ascuns gandurile intr-un cotlon al mintii si am devenit exact asa cum ni se spune ca suntem: insensibili, egoisti, superficiali, falsi, ciudati, rautaciosi.  

Abia atunci se declanseaza instinctul de "supravietuire" in fata mastii. Dintr-odata, vrei sa iesi din tipare, sa strigi in gura mare "eu nu sunt asa", incerci sa te justifici, sa gasesti scuze, sa spui ca, de fapt, iti pasa, ca esti altruist, ca sufletul tau are nevoie de o mangaiere din cand in cand si ca nu esti chiar atat de puternic cum vrei sa pari.   Masca a cazut, insa, prea tarziu si nu mai poti da timpul inapoi.   

Nu-i nimic. Iti scuturi frustrarile, stergi toate urmele dezamagirilor si alungi supararile. Oamenii vor vedea, oricum, doar ce vor sa vada. Nu vor sti cine esti cu adevarat. Nici ei nu se vor mai obosi sa afle si nici tu nu-ti vei mai da silinta sa le arati sufletul tau.  

Stergi totul cu buretele si iti continui drumul zambind. Pentru ca stii sigur ca o mana de oameni ce-ti sunt alaturi pe acest drum te asculta, te simt, te iubesc asa cum esti. Sunt aceia pentru care nu conteaza aparentele si in fata carora dai frau liber spiritului, fara limite, fara bariere si fara teama.  

Si lor trebuie sa le fii recunoscator pentru rabdarea si pentru curajul de a te privi pe TINE, dincolo de toate mastile din lume!    

Mirela Oprea