"Tu mergi
Cu o cruce
În spate
Şi lumea
Strigă:
"Hoţul de lemne!"
(Vasile Gogea)
Una dintre iluziile postsocialiste ale etnologului Petru Ursache a fost ca ţărănimea să fie ajutată să se ridice economic, moral, intelectual. A rămas iluzie, ca atâtea altele. Ce n-au izbândit comuniştii au izbândit cryptocomuniştii. Antropologul Vintilă Mihăilescu a şi declarat, nedilematic, schimbarea: „Suntem într-o societate postţărănească.”
Comuniştii au învăţat bine „lecţia” lui Stalin: e mai greu să-l „dez-inhibi” moral pe ţăran pentru că „inhibiţiile” lui sunt solide: credinţa în Dumnezeu (aşa spune ţăranul clasic, autentic, adevărat: „Du-te cu Dumnezeu!”, aşa spune femeia lui: „Uite-l pe creştinul meu!”), credinţa, în familia mică şi în familia mare: neamul.
Ţăranii români au putut muri şi au murit din drag de ţară, cum le doineşte anonimul: „Aşa nalţi şi subţirei de trece glonţul prin ei”. Moş Dumitru Şomlea povestea că, după luptele de 20 de zile de la Oarba de Mureş, din comuna lui au scăpat numai doi inşi; şaizeci de soldaţi au murit. A murit şi el, nebăgat în seamă, la 103 ani, după ce a trăit cu o pensie de 252 lei. Ţăranii şi-au apărat cu viaţa cureaua de pământ, cum şi-au apărat şi hotarele. Nişte proşti! Familia, zic destui, este o unitate expirată, ca şi graniţa. Cât despre ţăranul român ucrainean, el e trimis să lupte / moară pentru ţara care i-a omorât strămoşii, la Valea Albă.
Dintr-un episod al Memorialului durerii (care nu se predă la şcoală, nici măcar în Facultăţile de Istorie), am aflat cum un ţăran din Ocna Sibiului, condamnat politic la 14 ani de închisoare, a salvat vreo 60 de săbii ale generalilor români. La forja Aiudului, unde lucra, veniseră 12 căruţe pline cu săbiile ofiţerilor. Oţel Solinger: le topeau şi făceau din ele cuţite şi cosoare de vie. Ţăranul Savu Popa a riscat să îngroape săbiile de patrimoniu. Prins, Coler l-ar fi împuşcat; comandantul Gheorghe Crăciun l-ar fi omorât din bătaie. Ţăranul n-a permis ca istoria să fie făcută bucăţi în forja comunistă, să intre la topit. A acoperit cu pământ, atât cât a putut, săbiile. Şi ce rău i-a părut că n-a apucat să salveze de forjă sabia generalului Praporgescu!
Da, ţăranul clasic, cel autentic, adevărat a fost reper moral al marilor bărbaţi de stat. Lui îi păstra Mircea Vulcănescu fotografia pe birou câtă vreme a deţinut funcţii publice. Lui i s-a adresat la infamul proces. Citez din Ultimul cuvânt: „Dacă, totuşi, trebuie să dau socoteală cuiva de toate faptele vieţii mele, singura autoritate morală în faţa căreia trebuie să răspund este în faţa ta, baciule Vasile din Bârsana Maramureşului”. L-o fi inspirat pe preşedintele Emil Constantinescu, cel care îl evoca pe călugărul Vasile, promiţându-i multe şi mărunte? Cât despre Mircea Vulcănescu, martirul este blasfemiat de Alexandru Florian, uzând mereu de termenii Tribunalului Poporului. Alt personaj, eiusdem farinae, încalcă linia dintre victimă şi torţionar, ca în experimentul Piteşti, de spălare a creierelor, susţinând aberant că Vulcănescu i-ar fi spoliat pe evrei şi că gestul de a se sacrifica pentru un tânăr, alegând să moară pentru a-i salva lui viaţa, a fost un fals, un altruism ipocrit, gest făcut să-şi şteargă, actoriceşte, păcatele de om politic antonescian. Şi cât s-au străduit destui „scriitorinci” să denunţe supralicitarea sentimentului patriotic, având în vedere doar corzile vocale ale lui Adrian Păunescu! Au ce au, în prag de Centenar, cu ceea ce numesc „obsesie identitară” şi te trimit pe canapeaua psihanalistului, să-ţi vindece „obsesiile”, să rămâi fără pecete etnică.
În fapte, patriotismul nu s-a rupt după 1944, cum a afirmat un boier al minţii. Rezistenţa din munţi, negată de un senator năuc, neinformat, dar care nici nu se vrea informat, a fost act de patriotism curat. Îl informez că, în Dicționarul terorii comuniste, lectură grea şi incomodă, de 3400 de pagini, Cicerone Ionițoiu dă enorm de multe nume dintre cele două milioane de români torturaţi de aparatul represiv comunist. Şi-l înştiinţez pe senatorul Şerban Nicolae că unchiul lui Ion Iliescu, Eftimie Iliescu, a fost – zic istoricii – adjunctul lui Drăghici, sângerosul ministru de Interne stalinist. De asta o fi vrând preşedintele cu faţă umană zâmbitoare să-şi distrugă pozele de familie?
Între anii ’49 şi ’59, au fost arestaţi de tribunale militare, plus judecătorii comunale, 80 000 de ţărani, cifra îngrozindu-l şi pe Ghiţă Dej. Numai în iunie 1950, 15 000 de săteni s-au ridicat contra colectivizării forţate. Furci şi topoare versus gloanţe.
Ţăranii din 35 de sate, „de la Cascada Putnei până-n malul Siretului” s-au organizat. Grupul de rezistenţă „Paragina”, alcătuit din preoţi, învăţători, ţărani vrânceni, a fost condus de trei fraţi. În fruntea represiunii atroce, general maior Nicolae Ceauşescu. Dispreţul faţă de rezistenţa la tăvălugul „colectivei” a atins cote inimaginabile. E şi ridicolă, şi absurdă, ba chiar românofobă atitudinea domnului Şerban Nicolae. În Nucşoara, comună argeşeană, între ’49 şi ’58, pentru un miliţian ucis de rezistenţii anticomunişti, pe care-i neagă senatorul din rea înţelegere sau din rea voinţă, erau arestaţi şi torturaţi ţărani fără nici o vină. „Ne-au bătut cât ne-a ţinut chelea”, mărturiseşte unul dintre ei. Pe apararatciki doar Dumnezeu i-a bătut.
Scriitorul Jean Dumitraşcu face portretul lui „tataie” Radu M. Badea, supranumit Radu Cinteză, ţăran simplu, dar enciclopedist al faunei şi florei din Argeş: „Un ţăran demn, care îi ura pe sovietici şi pe comunişti cu toată fiinţa”. După lagărul Oranki, Badea avea, la 30 de ani, 27 de kilograme. Orbise.
L-au declarat mort, dar n-a murit, a înviat în stiva de morţi. Am reţinut, din viersul său: „Doamne, dă duşmanului / Viaţa-nchisă-a cariului / Pe-ntuneric lemn să roadă / Şi lumea să nu mai vadă / Ori dă-i casa cucului / Şi odihna vântului”. La 74 de ani, „tataie” a murit cu schijele de la Odessa (1940) în coaste, în genunchi, în umăr. Din 72 de companii au scăpat doar 10. Numai că sacrificiul pentru ideea naţională sau/şi creştină ne lasă indiferenţi. Statuia Ostaşului român din zona gării oraşului Sf. Gheorghe stă să se prăvale. O abandonăm în grija sfântului? Iar foştii ofiţeri, care au organizat rezistenţa anticomunistă, sunt condamnaţi a doua oară de „rolerii II”, cum le spune Paul Goma. Câţi foşti ofiţeri, luptători pe două fronturi, n-au fost condamnaţi la împuşcare de Tribunalul Militar pentru că s-au opus comunismului? Ca Ştefan Popa, fiu de preot, ofiţer în Armata Regală, ucis în comuna Cricău Alba. Cinică mai era justiţia democrat-populară! Deşi mort în 3 aprilie 1949, a fost condamnat în contumacie la 15 ani de muncă silnică. Cei doi fraţi ai săi au fost şi ei vârâţi în închisoare şi în lagăr de muncă... Şi alţii, şi alţii...
Ţăranul clasic a ştiut mereu să-şi aprere demnitatea lui şi a ţării. A rezistat şi după abdicarea regelui Mihai, întâiul şi ultimul. Judeţele Alba, Turda, Cluj se spune că au dat cele mai multe jertfe. Ah, dacă toate organizaţiile anticomuniste din Apuseni s-ar fi unit, locotenent-colonelul Gh. Crăciun, monstrul, ar fi fost învins. Nu l-ar mai fi îngăduit sfântul Crăciun, ca şi pe Ceauşescu. N-avem voie să apelăm la counter factual conditions? Numai că de imaginat ne putem imagina condiţii contrare celor întâmplate, cum ar fi venirea americanilor, mult aşteptaţi de partizani, în ajutor.
Satele din judeţul Arad au fost înconjurate de securişti şi de miliţieni, care trăgeau la întâmplare pe uliţe. Pe susţinătorii ţărani ai rezistenţei i-au arestat cu sau fără dovezi. Erau aduşi cu forţa să vadă cadavrele lăsate-n drum spre luare aminte, să le intre-n oase frica de „trupele operative” de securişti şi de miliţieni. Rudele partizanilor n-aveau voie să pună cruci pe mormintele celor asasinaţi de Securitate. Satul Segarcea, din Apuseni, a cunoscut şi el tragedia: jumătate dintre ţărani, de la sugari la bătrâni, au fost deportaţi în Bărăgan, în decembrie ’59, pentru că i-ar fi sprijinit pe partizanii lui Leon Şuşman, lider de grup în zona Măhăceni – Aiud, între ’49 şi ’50, apoi liderul grupului din zona comunei Poşaga, împreună cu preotul Simion Roşca din Săgacea. Securiştii l-au împuşcat mortal pe preot, în iulie ’67; grav rănit, Şuşman a murit repede şi el. Pe ţărani,până la deportare, îi trezeau noaptea să le facă prezenţa. Securitatea a ras cu totul sate întregi, le-a mutat în Bărăgan, în DO. În urmă, casele jefuite şi mormintele fără lumânări.
Rezistenţă de ţăran. O vină era faptul că-şi ascundeau grâul, să nu li-l ia pe tot colectorii „cotelor”, care mergeau în URSS. Ţăranii ştiau bine că pot fi împuşcaţi pe loc sau capturaţi dacă se opuneau „colectivei”, iar în GAC-uri au intrat întâi doar lichelele, nu gospodarii zişi „chiaburoi”. Petru îmi povestea că în satul lui, Hărpăşeşti, conduceau cei mai leneşi, mai hoţi, mai proşti. Închisoarea era pentru chiaburi. Ei s-au împotrivit cât au putut să le fie distrusă clasa ţărănească; au devenit dujmani, deşi nu făceau decât să-şi apere pământul, uneltele, vitele...
Am găsit pe adevărul.ro, din 10 octombrie 2017, Povestea satului Valea Largă din Apuseni. Cotele diabolice, şi nu numai de cereale, dar şi de lapte, carne, lână, ouă (asta l-o fi inspirat pe Varujan Vosganian să taxeze ouăle, în loc să-i ajute pe ţărani să facă mici afaceri cu produse ecologice?) i-au fugărit pe săteni spre mină sau spre uzină. Ca să nu mai fie nici ţărani, nici muncitori calificaţi. I-a îmbolnăvit silicoza, portul popular a fost abandonat. Morile de apă şi presele de ulei s-au interzis. Cum să trăiască locului, ieşiţi din rostul lor?
Satul Valea Largă s-a depopulat sub Ceauşescu, dar, după ’89, mai are 60 de case şi cam o sută de localnici. Fac ce-au făcut o sută de ani: ară şi seamănă grâu, ovăz, secară, apoi seceră şi ţin sărbătoarea Cununii grâului. O oază infimă de normalitate, unde am nădejdea că ţăranul, marele frustrat, nu va deveni euroarab.
Sistemul comunist a rupt sistematic ţăranul de pământ. Oraşul, muncipiul ceauşesc, a golit satul, iar urmaşul Ion Iliescu a dat liber la vânzarea gliei. După inenarabilul Ceauşescu şi iresponsabilul Dincă-Te-leagă (pentru un ştiulete de porumb), postceauşiştii au distrus ce mai era de distrus în ţărănime. Acum, guvernanţii sunt pe cale de a goli România de români.Îşi iau lumea-n cap, dar „pleaşca” (aşa a numit-o un Paleolog) Băsescu rămâne. Ce dacă ţăranii au luptat în războaie ca să rămână Locului lor? Conform schimbării de paradigmă, termeni ca tradiţie, neam, rudenie sunt învechiţi. Ca şi păstrătorii de credinţă, de datină, de limbă. Satul planetar (Marshall McLuhan) e trendul, nu satul mioritic, unde se năştea veşnicia. Ce să-i faci? Vine satul global! Aşa că acela românesc e lăsat să moară izolat, singur, între deal-valea lui. Doar n-o să-l consilieze pe preşedinte vreun ţăran, ca pe Mircea Vulcănescu. Ce, suntem pe vremea lui Moş Ion Roată? Şi ce mai vor ţăranii ăştia? N-au terenuri de fotbal în pantă şi gondole? Şi nu-i ajutăm să-şi taie pădurile, ca să le facem părculeţe cu băncuţe? În cutare comună sunt 8 (opt) parcuri. Copacii consumă apă, spunea un politician, la televizor. Vor pomi? Le dăm palmieri de plastic, cu frunze luminiscente. Canalizarea mai poate aştepta. Şi spitalul. Şi şcoala.
Vom trăi în postetnicitate, ce nevoie am mai avea de „talpa ţării”, cu familia, cu datina patriarhală, cu credinţa lui? Ţăranul clasic nu dădea crucea etnografilor ori muzeografilor veniţi s-o achiziţioneze. De reţinut răspunsul primit de muzeografa Janeta Ciocan: „Nici nu gândi de-aieste, doamnă!” Acelaşi lucru mi l-a mărturisit etnografa Emilia Pavel: „Nu, icoana nu! Nu v-o dau”.
„Ţăranul, a spus şi a scris Petru Ursache, nu-şi permite licenţele etice pe care şi le permite intelectualul faţă de legea morală”. El vorbeşte cumsecade (cum se cade) de ţară, de patrie, de neam. De asta instinctul moral al ţăranului trebuia distrus. Era cerinţa dogmei comuniste. Comuniştii le-au stricat obiceiurile pământului, le-au luat şi pământul. Iar cei care-l mai au şi-l vând sau îşi caută pământ în lume. Şi-mi vine în minte crochiul lui Mircea Dinescu, Sat românesc la început de secol douăşunu. „Satul cu bărbaţi scuipaţi din ţară / Zace supărat şi nu mai ară...” Nici nu mai cântă de jale, la muncă, la clacă...
Din turnul său de veghe etnologică, Iordan Datcu mi-a trimis recent monografia sa intitulată Constantin Eretescu (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2017), scrisă după cealaltă: Petru Ursache (Ed. Eikon, 2016).
Şi poate că aşa este, cum crede eminentul folclorist: ţăranul, ca şi folclorul lui, se străduieşte să nu moară.
Când va muri ultimul ţăran, a avertizat Petre Ţuţea, atunci lumea se va sfârşi. Sună patetic? Las’ să sune, îmi asum patosul revoltei.
Magda URSACHE