Părintele Justin: Astea-s mai ascuţite.
Părintele Crăciun: Mai ales că unii dintre ei sunt intelectuali de vârf, au făcut câte două facultăţi. Lucrează la calculatoare peste măsură și nu-și găsesc liniștea, nici vindecarea. Unii își găsesc liniștea dacă participă zilnic la Liturghie. Asta-i o problemă. O alta e următoarea….
Părintele Sabău: N-am cerut audienţă decât pentru un minut!
Părintele Justin: Nu-i nimic, stăm. A doua problemă?
Părintele Crăciun: Ce înţelegeţi prin să nu fim furaţi de frumuseţe străină?
Părintele Justin: Păi, e foarte clar. Să nu bei apă din fântână străină.
Părintele Crăciun: Cum scapi să nu fii nici cu gândul ispitit?
Părintele Justin: Trebuie să fi ajuns la o performanţă, la o înălţime filocalică. Ce se întâmplă acum în viaţa noastră călugărească? E cam amestecată viaţa cu nevoile și păcatele astea ale mulţimii. Dacă nu ești atent, ele te pot trage mult în jos și nu te mai ridici.
Părintele Crăciun: Pe cât pot, nu mă amestec între ei, dar nu-i pot nici antrena dacă nu cobor între ei.
Părintele Justin: Da, nu-i poţi antrena. Dacă fiecare din deţinuţii care au fost în pușcărie s-ar ocupa de un schit, am mai trezi oamenii.
Părintele Sabău: Știţi ce a spus părintele Stăniloae: Era bine dacă măcar unul din ierarhi trecea prin pușcărie. Vedea lucrurile altfel. Aici vin uniţii și ne tot socotesc ortodoxo-comuniști, că noi n-am avut ierarhi atunci acolo…
Părintele Crăciun: Eu am fost la Pitești oleacă și în celulă m-am trezit cu mediciniști și toţi erau de ai lui Maniu.
Părintele Justin: Greco și romano-catolicii din Ardeal sunt mai mult papistași decât ortodocși. Dacă ungurii fac astăzi ceea ce fac în Ardeal, este pentru că sunt ajutaţi foarte mult de elementele acestea romano și greco-catolice.
Părintele Sabău: În timpul când s-au prigonit ortodocșii noștri acolo, le-au luat bisericile, le-au dărâmat, ortodocșii s-au dus la uniţi să aibă o oarecare tutelă, și ei nu i-au primit. Pe când noi, ortodocșii, de multe ori i-am salvat pe ei. Mi-aduc aminte că în timpul primului război au eliminat din facultate trei studenţi de ai lor, greco-catolici pentru că la Oradea, pe coridorul Institutului lor, i-au auzit vorbind românește. Atunci românii, scrie părintele Moţa în Libertatea, în toate universităţile noastre – Cernăuţiul, Bucureștiul și Chișinăul – au înaintat un memoriu până la Paris. Asistând la un examen de fine de an, soţia primului deputat român la Budapesta a observat că întrebările erau în ungurește și a întrebat de ce nu se pun în românește și pentru asta a luat un an de închisoare. Azi ne interzic să mai vorbim românește în "regiunea autonomă" și toţi românii care vor să fie funcţionari în regiunea asta, trebuie să înveţe maghiara.
Părintele Crăciun: În Bucovina am rămas cu impresia că românii, dacă au trăit în tinda Bisericii sub austrieci, și-au menţinut și fiinţa, adică neamul și caracterul de oameni cumsecade.
Părintele Justin: Numai că acum cad ca frunzele. Trec la sectari.
Părintele Crăciun: Ce-i determină?
Părintele Justin: Lipsa lor de tărie, amestecul acesta cu rușii, cu ucrainenii, pe care îl trăiesc ei.
Părintele Sabău: Sunt încurajaţi în treaba asta.
Părintele Justin: Știţi prea bine că în Basarabia sunt oameni în toată firea, români de ai noștri și nu știu limba română. Ca și în Ardeal. Procesul de maghiarizare e mare. Profesorii de istorie din Basarabia au cerut revizuirea manualelor și nu li se dă nicio dreptate.
Părintele Sabău: Într-o parohie din Cernăuţi, unde era satul soţiei mele, a fost o școală pur românească cu câte trei sute de elevi. Când au venit ucrainenii a mai rămas o secţie. Au ajuns românii să ceară să scoată copiii din școală pentru că ei nu capătă nici un serviciu dacă nu învaţă ucraineana. Mari șovini sunt ăștia!
Părintele Justin: Păi, nu știţi ce era prin Baia Sprie? Românii se amestecau cu ungurii și vorbeau de-a valma ungurește.
Părintele Crăciun: Până în 1928, în satele unde nu voiau să înveţe maghiara, făceau școli confesionale ale Bisericii cu învăţători, preoţi de pe la Arad. În satele unde era preot și învăţător ortodox se învăţa românește și îi învăţa numai facultativ maghiară. În satul vecin unde era școală de stat, nu-ţi permitea învăţătoarea nici în pauză să vorbești limba română. Cum e acum în Bucovina cu ucrainenii ăștia. Așa că războiul împotriva neamului a fost și de stânga și de dreapta.
Părintele Justin: Au boală că suntem latini ortodocși, că dacă am fi altă naţiune, ne-ar iubi altfel.
Părintele Crăciun: Ce atitudine luăm faţă de catolicii ăștia ai noștri?
Părintele Justin: Dragostea, (dar în adevăr).
Părintele Crăciun: Ne putem ruga și pentru ei?
Părintele Justin: Ne putem ruga, dar…
Părintele Crăciun: Nu cu ei, dar pentru ei ne putem ruga. Am văzut cele patru articole ale lui Nae Ionescu pe care le-a citit în lagărele din Germania în 1938, în care explică cum toţi protestanţii favorizează toată atitudinea asta a trăirii de azi și anume că omul valorează câţi bani are. Această atitudine a egoismului, a individualismului care nu mai are treabă nici cu neamul, nici cu credinţa.
Părintele Sabău: Ecumenismul și globalismul acesta spre asta tind.
Părintele Crăciun: Toate împotriva credinţei, a neamului și a lui Hristos și a familiei.
Părintele Justin: Păi, secta ce e? Trecerea de la creștinism la ateism.
Părintele Sabău: Asta e bine susţinută de masonerie.
Părintele Crăciun: Cum facem ca preoţii și călugării noștri să știe treaba asta și cu înţelepciune să păstreze unitatea credinţei noastre?
Părintele Justin: Preotul paroh în vremea comunistă a știut ca după ce lua dispoziţia de la colectiv să termine Liturghia la 8, ca să meargă lumea la campania agricolă trebuia să înceapă slujba la 5, 6 și după aceea veneau oamenii cu pomenirea. Secretarul venea și el cu o falcă în cer și cu una în pământ: "Tovarăși, să mergem la muncă"! Oamenii: "Staţi puţin să luăm ceva în gură ca să putem merge direct la ogoare". Și se așeza secretarul cu încă vreo doi, trei și lua un păhărel și așa trecea ziua. Ei plecau acasă, se încheia procesul verbal și așa se mergea înainte. În închisoare sufereai o strivire, o descompunere și sufletească și trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere și cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui și să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.
Părintele Sabău: Părinte, mie mi-e rușine să spun. Doctorul Uţă a fost din 1938 condamnat. A făcut 28 de ani de închisoare. A ajuns într-un stadiu de performanţă religioasă, încât m-a uimit. Știa toată Psaltirea pe de rost, toată Evanghelia lui Ioan. Părintele Stăniloae a rămas uimit de cât știa și a mărturisit: "De mă voi mai întoarce la catedră, voi sili pe toţi studenţii mei să știe pe de rost dacă nu întregul Nou Testament, măcar cele patru Evanghelii".
Părintele Justin: Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Știau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau așa de preocupaţi.Părintele Crăciun: Mie, șeful Securităţii mi-a dat în primire un profesor universitar și el aspru prigonit. Mereu îl vedeam tuns chel și nu știam de ce. Ăștia m-au luat și patru, cinci gealaţi mă așteptau într-o casă naţionalizată. Eram pedagog la un internat de liceu în cadrul facultăţii și mă ia de la masă flămând – m-au săturat ăia – și, cum am intrat, m-au trântit jos și celelalte pe care le știţi. Mi-am împreunat palmele și am zis Tatăl nostru, nu o dată, ci de repetate ori. Nu am știut că mă bat. După ce am colindat prin mai multe închisori, și la Oradea și la Timișoara, când am revenit i-am găsit pe toţi cei care au fost cu mine cazaţi la închisoare și puși în camere mari. Jidanii le aruncau trei pâini la douăzeci de inși. Împarte-le! Unii erau de 16 ani, alţii de 23 de ani. Unii erau vlăjgani, de nu se săturau. Și se uita și cel mare și cel ce era copil în creștere: "Mă, parcă a ăluia e mai mare cu atâta!". Și între ei era unul venit de la Buchenwald, care informa despre atmosfera din cameră. Cum am venit acolo, am observat că ne încuie seara și nu ne mai descuie. Ne-am pus în genunchi și am zis rugăciuni către Maica Domnului și am pus pe unul care era deosebit de atent să împartă pâinile în așa fel încât și cu o firimitură dacă era porţia unuia mai mare, să o pună alături. Ca să fie echitate.
Citiţi restul convorbirii în revista ATITUDINI, nr. 23
