Ningea abundent, pe alocuri viscolea, şi Constantin Negru, paznic de noapte la Primăria comunei Leorda, intra din când în când în cămăruţa încălzită.

Zăpada creştea pe pervazul ferestrei în straturi de lumină albă şi rece şi liniştea ca de început de lume era întreruptă doar de lătratul unor câini şi de şuieratul vântului, cu un ecou amplificat parcă de întuneric. Felinarele din stradă, în şiruri lungi, dispăreau când şoseaua cotea spre mai departe, spre pădurea din capătul satului, spre alte case, răspândeau o lumină palidă şi în jurul fiecărui glob aprins jucau fulgi mari, albi, ca nişte fluturi.

Avea să fie o noapte deosebită de toate celelalte. Eram copil pe atunci şi povestea acelei nopţi am aflat-o de la părinţi. Unchiul meu nu a spus nimic, nimănui. Dar totul a fost povestit de cei doi consăteni care i-au fost martori. El era prea modest şi simplu, a considerat întâmplarea o experienţă inedită de care s-a bucurat, aşa cum se bucura de toate ale vieţii, cu sinceritate şi aproape cu umilinţă, ca un copil mare.

Moş Costică (aşa îi spuneau toţi, doar la noi, copiii, a fost la început „mos Cotică”) era singur. Nevasta, tanti Nataliţa, îi murise timpuriu, doborâtă de o boală necruţătoare, lăsându-l cu doi copii mărişori. Pentru ei lucra cu ziua prin sat, iar noaptea, era paznic Primăriei. Nu era bătrân, dar nouă ne plăcea mai mult „moş Costică”, decât „nenea Costică”. Şi i se potrivea mai bine. Era, parcă, mai coborât dintr-o poveste, cu galoşii lui vechi, sau cu cizmele de cauciuc în care intrau pantalonii la fel de vechi, dar curaţi şi mereu purtaţi cu cămaşă sau cu flanea destrămată la mânecile suflecate de cele mai multe ori. Avea mereu mâinile bătătorite pline cu bunătăţi din grădină, cu pere busuioace, ca cele despre care citisem numai la Sadoveanu, cu porumb de fiert, cu zmeură sau cu roşii mari, zemoase, cu gust aromat, mirosind a verde abia rupt de pe vrej şi a lămâiţă. Părul, altădată negru, acum înspicat cu fire argintii, îl acoperea cu o bască neagră, pe care o scotea doar la biserică sau când ne aducea în ea, în casă, puişorii de găină, ca să-i mângâiem, sau pisoii mici şi pufoşi, ca să ne uimim în faţa lor, cu mâinile fremătând de nerăbdare. 

Singur era şi în povestea aceea, atunci.

Nu mult înainte de miezul nopţii, terminase de curăţat zăpada de pe aleea de la intrare şi se încălzea în cămăruţa lui, înteţind focul din sobă, când tăcerea cu care s-a învelit în straturi moi, aţipind, s-a destrămat brusc. De afară s-a auzit portiţa scârţâind şi o voce de bărbat l-a strigat. Moş Costică s-a repezit la fereastră. Se auzeau paşi apropiindu-se şi, în prag, scuturând bocancii de zăpadă, era un bărbat care sprijinea o femeie însărcinată. Înăuntru, a ajutat-o să se aşeze pe patul acoperit cu o pătură aspră, în carouri. Trebuia chemată Salvarea, de la Botoşani, urgent, iar cei doi nu aveau telefon acasă. 

Moş Costică a zâmbit, mai trecuse prin asemenea urgenţe, era pregătit. Numai că nimeni şi nimic nu l-a pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. 

Nici măcare cărţile pe care le citea mereu şi ni le povestea. Şi avea podul casei plin cu cărţi vechi, pe care le cobora, le ştergea de praf şi ni le împrumuta vara, când petreceam vacanţele la ţară. Deşi am dat toate cărţile mele de poveşti celor mai fericiţi decât mine, cu copii, şi acum mai am una rămasă de la el, de care nu m-a lăsat inima să mă despart: „Oraşul piticoţilor mincinoşi”, de Dumitru Toma. Nu mai ştiu ce boacănă am făcut, erau pline timpurile acelea de pozne, şi am minţit, eu şi fratele meu, ca să ne ascundem greşeala, deşi ştiam că nu ne va pedepsi, era prea bun. Dar ne era ruşine. El, care ştia prea bine ce făcusem, a urcat în pod şi, când  a coborât, ţinea în mâini o carte subţire, cu coperte albe, pe care era desenat un oraş în miniatură. Nu ne-a mustrat, nu s-a supărat, nici măcar nu ne-a arătat că ştie ceva, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar ne-a rugat să o citim şi să i-o povestim înainte de a se termina vacanţa. Seara, i-am cerut iertare şi ne-am spovedit de păcate. A mormăit ceva în barbă, ne-a mângâiat şi ne-a învăţat să facem minciunele răsucite şi pudrate cu zahăr, aşa cum erau cele din carte. A fost cea mai frumoasă şi mai dulce lecţie pe care am primit-o şi pe care am învăţat-o. 

El citea cărţile seara, când nu era de serviciu, aplecat peste masa acoperită cu muşama înflorată, cu coatele strânse lângă corp, cu ochelarii pe ochi, sau în pat, înainte de culcare. Îi plăceau romanele poliţiste şi cărţile de aventuri. Citeam toţi. Târziu, în noapte, punea un capăt de lână semn la pagina unde se oprea:

- Eu am obosât di când tot caut hoţu’. Poati i-i somn şî lui şî mâni... mai videm... Noapti bună!

- Noapte bună, moş Costică! Da’ mâine?

- Mâni o luăm di unde-am ramas. Avem di prins hoţu’. 

- Da’ parcă ai spus ceva de o aventură, moş Costică. Poate hoţul matale s-a furişat în pădure... 

- Mâni mergem la hulughiţe, decretează moş Costică. Da’ ar trebui să ni trezâm foarti divremi, încerca el să ne taie elanul.

- Dimineaţă, moş Costică, dimineaţă, cât trebuie de dimineaţă. 

Şi dimineaţă ne trezea, dar nu chiar devreme, aşa cum ne ameninţa de cu seară. Treceam pârâul, urcam dealuri, pe drumul prăfos al căruţelor, printre lanuri nesfârşite de porumb şi tufe de măceş. Şi a noastră era toată pădurea.  Ne întorceam cu sacoşele pline de hulubiţe, ciuperci vesele, cum le spunea el, fiindcă, în frunzişul uscat şi monoton al anilor trecuţi, aceste ciuperci îşi scoteau afară pălărioarele în diferite nuanţe de roşu, verde, bej sau pur şi simplu albe. Ne învăţa cum să le căutăm sub frunze, fără să le rupem, cum să le recunoaştem şi cum să le deosebim de cele rele, după miros. După-amiază, când soarele îşi potolea dogoarea, curăţa ciupercile şi le cocea pe plita din bucătăria de afară. Dacă Mama, Dumnezeu s-o odihnească, era cu noi, ciupercile erau spălate cu poftă, dar moş Costică le curăţa de codiţe, de pielea colorată de pe marginea pălărioarelor, le scutura bine, le trecea printr-un lighean cu apă, le săra şi le cocea. Îmi amintea de Bădia Calistrat Hogaş, hoinar prin Munţii Neamţului şi de al lui tovarăş vremelnic, părintele Ghermănuţă, adunaţi la foc de prânz, când „hribii, aşezaţi pe spete şi cu pântecele-n sus, sfârâiau pe cărbuni”, scuturaţi doar de firele de lână ale traistei, de furnici şi de ţărână. Şi ce buni erau...  Nicio boală nu avea curajul să ne ameninţe, nu ne era nici rău şi erau parcă mai gustoşi decât cei spălaţi cu poftă, aproape sterilizaţi de-atâtea ape prin care treceau.

Moş Costică avea răbdare cu toţi şi cu toate. Şi în seara aceea avea.

A pus mâna pe receptor, a format numărul şi a chemat Centrala, aşteptând legătura cu oraşul. Viitorul tată a ieşit în curte şi încerca să îşi aprindă o ţigară. Nu avea răbdare. Nici copilul, se pare, nu a mai avut răbdare. 

Şi moş Costică a trăit, cu calm şi cu o cruce smerită făcută înaintea icoanei din suflet, că pe perete nu era, cea mai frumoasă experienţă dintre toate câte au smălţuit viaţa lui de paznic de noapte. Şi au fost destule şi felurite. A moşit femeia, care nu era la prima naştere şi ştia ce are de făcut, şi a adus pe lume două fetiţe gemene. Zâmbetul lui aproape ştirb s-a deschis odată cu sufletul, aplecate asupra minunii de la miezul nopţii. 

Receptorul, scos din furcă, atârna lovindu-se de piciorul măsuţei şi, de la capătul celălalt al firului, se auzea o voce care striga ceva desluşit despre viscolul de afară şi ceva cam nedesluşit despre cei care nu au somn. Dar moş Costică nu-l auzea, nu-l mai vedea.  Ţinea pe un braţ un capăt nou de viaţă şi pe celălalt braţ, alt capăt nou de viaţă, înfăşate de mamă în toate cele de trebuinţă şi era speriat şi fericit, în acelaşi timp. Nu ştia cum a trecut clipa de biruinţă a lui, a mamei, a pruncilor.

- Şi nu ţi-a fost frică, moş Costică? De unde ai ştiut ce să faci?

- Mi-o fost, da’ ci era sî fac? M-o luminat Dumnezău, ci era sî facî şî el, ni-o văzut sânguri ş-o stat cu noi pân-am isprăvit...

- Dar ruşine nu ţi-a fost? Că nu era nevasta matale...

- Mai ruşâni mi-era dac-aş fi lasat mama şî copii sî paţască ceva. 

Ce-a mai fost nu ştiu. 

Ştiu doar că am crescut şi-am plecat spre alte vacanţe. Moş Costică a plecat şi el dintre noi, bătrân, aproape singur, neştiut de nimeni, la fel de umil şi de modest cum a trăit. Am aflat târziu, când m-am întors în satul vacanţelor din copilărie. L-am căutat şi nu l-am mai găsit. Nici casa nu mai era, în locul ei creştea livada noului proprietar al terenului şi al unei căsuţe cochete. Doar bucătăria de vară a mai rămas, transformată şi ea, aproape de nerecunoscut. Nu ştiu ce s-a ales de podul cu cărţi.
 

Mie mi-a rămas cartea, o scrumieră şi o zaharniţă din porţelan bej, pe care nişte flori albe cu miez roşu se odihnesc de atâţia ani pictate, păstrată în vitrina din bucătărie, aşa cum o păstra moş Costică. Şi pârâul, şi pădurea cu ciupercile ei vesele, şi calea ferată din spatele grădinii cu porumb, şi nucul bătrân şi scorburos, şi lecţiile de viaţă, şi reţeta de minciunele.

Şi, în suflet, praful curţii pe care i s-au imprimat tălpile în mersul smerit prin viaţa noastră, a tuturor.


Mihaela Arhip