"Ne-au dus la Botoşani, ne-au văruit geamurile, ne-au pus jaluzele, nu vedeam când e ziuă şi când e noapte. Eram vreo 800-1000 de deţinuţi, ne-au dat mâncare proastă, au murit foarte mulţi. Asta din 1960 până în 1962. În 62 au dat jaluzelele jos, au spălat geamurile până la jumătate, jumătate le-au lăsat cu var, au început să ne ducă la plimbare, 15 minute o dată la două luni, dar nu ne lăsau nici alea 15 minute la aer, n-aveai voie să te uiţi nici în dreapta, nici în stânga, într-un ţarc. Pe 17 aprilie 1964 au dat decretul şi ne-au pus în libertate" (Nicolae Burlui, detinut politic, victima a comunismului romanesc)

www.istoriacomunismului.ro

Nicolae Burlui la Galaţi: "Ancheta începea de la 10-11 noaptea, până la 12. Acolo m-au bătut rău. Bătăuşii erau ofiţeri, miliţieni despre care am mai aflat apoi: Pastia îi spunea unui sergent major. La Galaţi, la penitenciar, m-a mai bătut un ţigan. Numai în piept am luat bătaie. Dintre ofiţeri îl ţin minte pe unul Lazăr Moscovici, care fusese comandantul Securităţii la Brăila. M-a luat aşa: Spune drept cu cine ai mai fost la închisoare, ce-ai făcut, ce aţi pus la cale, cu cine aţi avut legături? Le-am zis că am fost pe munte, le-am dat mâncare la fugari şi el s-a uitat mult la mine şi mi-a zis: Ce mai vorbesc ăia din celulă? Ce mai spune cutare? ... Zece inşi eram în celulă, să te culci pe ciment... A fost unul Rusescu, ta-su legionar, el era turnătorul: îl scotea din celulă cică să-i facă injecţie şi el spunea... La proces, lui i-a dat un an şi i-au drumul că făcuse deja un an în arest, iar mie mi-au dat 22 de ani. Din anii ăştia am făcut 14 ani zi de zi".

La Baia: "Am fost închis şi la Baia, ne băgau în mină seara, 12 ore, la 500 m adâncime. Spărgeam minereu. Era o normă de făcut, o tonă. Directorul ne spunea: nu contează dacă ai 25 de ani condamnare sau 5 ani. Celui care îşi face norma şi are 25 de ani i se dă drumul, iar cel care nu moarte aici.... Ne dădeau mâncare suficientă: un kil 300 g de pâine, 7500 de calorii, cum ziceu ei, dar ce folos că munceai într-un loc cu gaze, perforau fără apă, fără aerisire, nu erau puţuri de aerisire, se accidentau mulţi.... În 1954 am făcut o grevă, eu lucram la suprafaţă, a bucătărie, după ce îmi fracturasem o mână. La grevă ceream să avem legături cu familia, pachet, scrisoare. Am stat şapte zile cu toţii din colonie. După grevă ne-au ales 80 de persoane, ne-au pus în lanţuri şi ne-au dus la Oradea mare, am stat din 54 toamna până în 56. În 55 ne-au dat voie la scrisoare, patru pachete pe an de 5 kg şi două vorbitoare. A venit femeia la un singur vorbitor, dar am văzut-o pentru 5 minute, miliţianul mi-a adus un pachet, dar când a început revoluţia din Ungaria s-a terminat. Astea au fost singurele legături cu familia timp de 14 ani... Dintre personalităţi în închisoare, în 50, Iuliu Maniu era la Galaţi. Apoi Brătienii erau jos, iar noi eram la etajul 3. Am mai stat doi ani de zile cu un ziarist, Vasile Munteanu, de la Codlea, Braşov. Se zicea că pe tot globul americanii aveau trei mii de ziarişti şi el făcea parte dintre cei trei mii. Când a murit Petru Groza, în 1958, el ar fi scris în testament: după moartea mea să-i puneţi în libertate pe Vasile Munteanu, pe doctorul Haţeganu de la Cluj şi pe fratele lui Haţeganu. Munteanu era condamnat la 20 de ani. L-au eliberat atunci, deşi era greu la acea vreme să faci asta. Munteanu a mai trăit doi-trei ani după aceea".

"Când a murit Stalin, în 53 sau nu mai reţin, eram la Galaţi, trăgeau clopotele... Care cum venea zicea că vin americanii, dar Munteanu ăsta mi-a zis că nu mai vin, că s-a făcut împărţirea Europei, Americanii atâta, Rusia atâta. Când a fost revoluţia din Ungaria, eram la Oradea, erau şi miliţieni buni care ne-au spus ce se întâmplat. Ne-au dus la Aiud, am stat vreo juma de an, de acolo ne-au dus la Galaţi, unde ne-au ţinut până în 60. Comandantul închisorii era Goiciu. În 1964, în 17 aprilie, ne-au dat decret, ne-au eliberat".

"Prin 63 erau şi miliţieni buni... ne mai dădeau câte un ziar. Securitatea ne-a urmărit până în 89, ne anunţau să ne prezentăm la ora 8 la post, unde ne întrebau ce se mai vorbeşte, cu cine ne mai întâlnim. Eram şi dintre noi nenorociţi, cu care dacă mă contraziceam [erau probleme]".

"După ce m-am întors acasă mi-am luat doi cai şi îmi lucram pământul. Când se întorceau merele, prunele, mă duceam cu o căruţă cu mere la Brăila şi aduceam porumb. Apoi am luat o stână, şi tot am fost cu oile, până în 89, în comuna Găgeşti".

"Pe mine m-au arestat pe 5 septembrie 1950, în 14 octombrie femeia mea l-a născut pe al doilea copil. A trăit un an şi jumătate şi a murit. Celălalt băiat care trăieşte a avut de suferit că toţi îl făceau pui de bandit. A făcut patru clase că nici nu avea femeia mea cu ce să-l ţină şi nici nu-i primeau p-ăştia la şcoală".