Si mucoasa lumânare sfârâind saul si-l arde.
Si-n aceasta saracie, te inspira, cânta, barde -
Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna.
Un regat pentru-o tigara, s-umplu norii de zapada
Cu himere!... Dar de unde? Scârtâie de vânt fereasta,
În pod miauna motanii - la curcani vânata-i creasta
Si cu pasuri melancolici meditând umbla-n ograda.
Uh! ce frig... îmi vad suflarea, - si caciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravan - iar de coate nici ca-mi pasa,
Ca tiganul, care baga degetul prin rara casa
De navod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un soarec, Doamne, - macar totusi are blana.
Mi-as mânca cartile mele - nici ca mi-ar pasa de ger...
Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer,
Un palat, borta-n perete si nevasta - o icoana.
Pe pereti cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc plosnitele rosii, de ti-i drag sa te-uiti la ele!
Greu li-i de mindir de paie, si apoi din biata-mi piele
Nici ca au ce sa mai suga. - Într-un roi mai de un stânjen
Au iesit la promenada - ce petrecere gentila!
Plosnita ceea-i batrâna, cuvios în mers paseste;
Cela-i cavaler... e iute... oare stie frantuzeste?
Cea ce-ncunjura multimea i-o romantica copila.
Bruh! mi-i frig. - Iata pe mâna cum codeste-un negru purec;
Sa-mi moi degetul în gura - am sa-l prind - ba las`, saracul!
Pripasit la vreo femeie, stiu ca ar vedea pe dracul,
Dara eu - ce-mi pasa mie - bietul "ins!" la ce sa-l purec?
Si motanul toarce-n soba de blazat ce-i. - Mai motane,
Vino-ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mâte, zau! ca-n el te-as pune vornic,
Ca sa stii si tu odata boieria ce-i, sarmane!
Oare ce gândeste hâtrul de sta ghem si toarce-ntruna?
Ce idei se-nsira dulce în mâteasca-i fantazie?
Vreo cucoana cu-alba blana cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în sura, ori în pod, în gavauna?
De-ar fi-n lume numai mâte - tot poet as fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlaind - un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de soaric,
Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizând duios la luna.
Filosof de-as fi - simtirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apar
Si junimei generoase, domnisoarele ce scapar,
Le arat ca lumea vis e - un vis sarbad - de motan.
Sau ca popa colo-n templul, închinat fiintei, care
Dupa chip s-asemanare a creat mâtescul neam,
As striga: o, motanime! motanime! Vai... Haram
De-al tau suflet, motanime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motanimei îl desfasura-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul s-a lui Duhuri - liliecii?
Anathema sit! - Sa-l scuipe oricare motan de treaba,
Nu vedeti ce-ntelepciune e-n faptura voastra chiara?
O, motani fara de suflet! - La zgâriet el v-a dat gheara
Si la tors v-a dat mustete - vreti sa-l pipaiti cu laba?
Ii! ca în clondir se stinge capetelul de lumina!
Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat?
Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu în pat.
De-as putea sa dorm încaltea. - Somn, a gândului odina,
O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie,
Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-nca cu mâte si cu pureci si cu luna,
Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - saracie!
Mihai Eminescu, 1872, 1 decembrie
