Aflată în cel de-al 43-lea an al apariției, revista de cultură Hyperion ne oferă, în nr. 7-8-9 din 2025, încă 200 de pagini de literatură și artă, opinii și memorie, un decupaj contemporan al manifestărilor creatoare.
Păstrând cu rigurozitate rubricile consacrate, revista Hyperion - aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România - editată de Fundaţia Culturală „Hyperion - Caiete botoşănene“ Botoşani (Președinte Gellu Dorian) rămâne atractivă prin prospețimea ideilor, prin actualitate și actualizare, aducând în atenția iubitorilor de literatură – și nu numai – un update necesar și așteptat.
Îndemnându-vă să răsfoiți paginile consistente, vă oferim Accentul revistei Hyperion, semnat ca de obicei de Gellu Dorian, redactor-șef al publicației culturale.
Gellu Dorian: A trăi în nepăsarea celorlalţi
Pentru un scriitor care vrea să fie în prima linie în literatura română vie, a alege să trăiască într-o localitate, fie oraş sau sat, de la marginea ţării, în afara faptului că este o sinucidere sigură, este un risc asumat de a se pierde şi, în realitate, de a-şi trăi din timpul vieţii ieşirea din arenă. România, din acest punct de vedere, are un centru, să-i zic important, şi încă vreo trei alte centre culturale de o mai mică importanţă, în care viaţa literară are vârfurile ei, precum şi alte multe piscuri în care nu poate fi vorba de conştiinţa propriei valori, ci doar de vanitate şi îngâmfare. Dar asta este altă discuţie. Dacă până nu de mult centrul, cel important, radia peste tot dorinţa de asimilare şi, mai ales, de recunoaştere a valorilor de la margine, acum res pingerea valorilor de la margine pare a fi un program res pectat cu stricteţe de liderii autoimpuşi în vâltoarea de la centru. Conturarea graniţelor este atât de evidentă acum, încât dacă nu faci parte dintr-un cerc sau altul, care-şi duce existenţa la centru, nu ai nicio şansă să te apropii de miezul aprins în care se formează noile valori după astfel de criterii. Nu contează acolo că peste tot apar nume care se impun prin forţe proprii, fie în revistele literare ce apar mai peste tot, fie prin acceptarea operelor lor de către edi turile care impun în receptarea critică sau de masă.
Domiciliul scriitorului, dacă este la Baia Mare ori la Botoşani, la Suceava sau Satu Mare, oriunde la marginea ţării, devine o anatemă în pragul de promovare şi acceptare a numelui. E de ajuns să dau doar numele unui prozator important, Marian Ilea, recent dispărut, ca să putem vedea ce ecou a avut opera lui în timpul vieţii scriitorului şi ce ecou a stârnit în urechile de la centru dispariţia lui. Dar chiar şi pentru un scriitor ca Alexandru Vlad, care a trăit toată viaţa la Cluj, mai mult pe malul Mureşului la pescuit, decât pe cel al Dâmboviţei la altfel de pescuit, nu peşte, ci gloria cum fac cei care locuiesc acolo, recunoaşterea în cercurile din centru a fost la fel ca pentru oricare alt scriitor care a ales să locuiască departe. Şi exemplele ar putea continua.
Nu e vorba aici de o lamentare, de o frustrare, ci de o constatare a unei situaţii care a schimbat mentalităţi care, formate, de regulă, la margine, ajungând la centru, au dezvoltat arsenalul de prejudecăţi faţă de provincia care, în mintea lor, trebuie să fie, nu pe locul doi, ci pe trei, patru, acolo, spre zona uitării imediate. Aceste prejudecăţi s-au instalat în mintea celor care au ajuns la vârf unde se află şi instrumentele de promovare imediată, instituţii, reviste, edituri, cercuri care, deşi se folosesc de modelele bune ale marginii, elimină din start ceea ce se află departe de masa la care se împarte pâinea, cuţitul fiind la ei. Din păcate, acest aspect este şi general, cu mici excepţii, care au înţeles că o cultură, o literatură este mai puternică doar dacă incumbă în ea toate forţele şi numai dacă este unită. La fel, o instituţie, menită să reprezinte totalitatea celor care scriu, valoroşi şi mai puţin valoroşi, dacă este reprezentativă şi doar în folosul unui număr restrâns de scriitori, nu are cum să fie ceea ce este menită să fie prin statutul ei. Ori a-ţi păsa doar de unii, sub teama ca nu care cumva să-l superi pe cutare sau cutare că nu-l inviţi la toate întâmplările pe care le organizezi, şi astfel aceştia sunt peste tot într-un procent foarte mic, dar foarte deranjant, iar de alţii, cei mai mulţi la număr, să nu-ţi peste nu poate fi nici într-un caz în folosul acelei instituţii.
A trăi, astfel, în nepăsarea celorlalţi nu este câtuşi de puţin confortabil. Să simţi cum eşti dat la o parte, omis din orice calcul, în afară de cel de a fi la zi cu cotizaţia, e ca şi cum ţi-ai trăi dispariţia, sinuciderea, care i se oferă scriitorului care a ales să trăiască la margine, într-o localitate în care semenul se uită la tine ca la o fotografie uitată într-o ramă pe peretele unei biblioteci închise. Ăsta ar fi un aspect ce ţine de asumarea acestui risc, de a trăi departe de masa la care se fac cărţile, tu ştiind că asul ar putea fi şi în mâneca ta. Celălalt aspect ţine de ceea ce ceilalţi au impus ca regulă peste care orice efort ai face nu poţi trece. Apare atunci umilinţa, senzaţia ratării, la care se adaugă şi decizia renunţării la tot. Te întrebi atunci, unde dispare astfel de lume, în primul şi primul rând?
Nu în strategia ivită din boala acestei lumi în descompu nere, ci în chiar mintea acelora în care se aşază mormân tul tău, în mintea celor care pot coexista numai dacă sunt câţiva, fie aleşi, fie chemaţi, nu şi la un loc cu toţi cei pen tru care bucuria de a fi este chiar pasiunea lor risipită în atâta amar de timp. Priveşti, astfel, din marginea în care te afli enclavele celor aleşi şi deveniţi nepăsători, dar şi pe cele ale celor care trăiesc în iluzia de care ceilalţi habar n-au. Oare o fi fost aşa de când lumea?