Stefan Luchian s-a nascut la 1 februarie 1868, la Stefanesti, un sat din Botosani, in nordul Moldovei, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian si al Elenei Chiriacescu, si se stinge in noaptea de 27 spre 28 iunie 1916. Catre sfârsitul vietii nu mai putea tine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva sa i-l lege de încheietura mâinii.
Vocatia viitorului pictor se declara înca din copilarie, el rezista cu încapatânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la scoala militara. În 1873 familia se muta la Bucuresti. Stefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictura a Scolii de Belle Arte, pe care o absolva în 1889, obtinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie si un Studiu dupa natura. Maestru nedisputat i-a fost, în aceasta perioada de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian gasi încurajarea, fara sa-i împiedice libera dezvoltare a personalitatii.
În toamna anului 1889 pleaca la München, unde studiaza doua semestre la Academia de arte frumoase si executa copii dupa operele lui Correggio si Rembrandt, aflate la Muzeul de arta. Revine în tara în 1890 si participa la prima expozitie a societatii de arta Cercul artistic. Pleaca în anul urmator la Paris, unde studiaza la Academia Julian si cunoaste, în muzee si expozitii, viata artistica pariziana, aflata în acea perioada în plina efervescenta impresionista. Tabloul Ultima cursa de toamna arata influenta evidenta a lui Manet si Degas, dar si ecoul unor predilectii mondene, pe care Luchian va continua sa le aiba pentru o vreme si la Bucuresti.
Revenit la Bucuresti, va fi în 1896 principalul initiator al "Expozitiei artistilor independenti", care se va deschide chiar în fata Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictura a Scolii de Belle-Arte din Iasi, de la care se retrage însa, protestând împotriva masinatiunilor de culise. În 1900 participa cu doua pasteluri la "Expozitia Universala" de la Paris.
În acelasi an apar primele manifestari ale unei afectiuni ale maduvei spinarii, maladie cunoscuta sub numele de scleroza multipla, care, dupa ameliorari trecatoare alternând cu noi agravari, îl lasa infirm pentru tot restul vietii. Soarta îi este potrivnica, boala si saracia materiala mergând mâna în mâna. Continua totusi sa lucreze cu frenezie si pâna în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expozitii. Prezenta eminenta în viata artistica a timpului, Luchian nu cunoaste pentru multa vreme succesul. Astfel la expozitia sa din 1905, singurul cumparator al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori si prieteni îl aclama, conditia sa materiala continua însa sa fie dintre cele mai precare.
Din 1909 pâna la sfârsitul vietii va fi tintuit în fotoliu. Fixase însa în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreaga de opere, adevarate miracole de simplitate si de finete, de sinteza cromatica si arhitecturala a formelor, de colorit stralucit si delicat totodata. Tehnicii uleiului Luchian îi alatura, pentru peisaj si pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o maiestrie neegalata. Fluiditatea contururilor, delicatetea catifelata a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului.
Luchian începuse sa picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îsi concentreaza în aceasta directie toata energia creatoare, toata pasiunea pentru natura, toata dragostea pentru viata si pentru frumos. Iata de ce "florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatica a sentimentului, acea lumina interioara, acea simplitate grava care fac di multe dintre ele - este de ajuns sa mentionam Anemonele - adevarate capodopere.
Nicolae Tonitza se apropie de Ștefan Luchian în ultimii ani ai vieţii pictorului născut în Ştefăneştii Botoşanilor. Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat: "I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alătutată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile".
Luchian și Enescu, o mărturisire...
Tudor Arghezi a lăsat mărturii de o excepțională valoare, pe care le și publică pe 11 mai 1955, la o săptămână după trecerea în eternitate a compozitorului George Enescu, născut în Livenii Botoșanilor. Articolul lui Arghezi așază dintru început, într-un istoric aproape banal, o poveste care avea să rămână vie peste decenii: "Înaintea primului mare război, din 1914, trăiau paralel în România, fără să se cunoască de la om la om, două mari personalităţi, doi artişti: compozitorul Enescu şi pictorul Luchian. Unul artist al sunetului frumos şi celalalt artist al pensulei delicate", scria Arghezi în debutul articolului publicat în România Liberă.
Încă emoția se dezlănțuie cu fiecare rând parcurs, pentru ca la final să găsim o mărturie copleșitoare, pe care Tudor Arghezi o dezvăluie în cuvinte alese: "Cu toate că mai tânar decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. L-am vizitat des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi în atitudinea lui de Prometeu înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile, zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se, ca să-l chinuiască până în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetinţa medicală a vremii. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.
L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat pâna la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea… Plângea de o emoţie fericită… Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: “Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu". Mâinile nu şi le-au putut strânge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca de un an.
Amintind de darul discret, făcut unui artist, părăsit într-o vreme când gloria personală pe alţii îi orbea, cred că nici un elogiu, ce i s-ar putea aduce, acum, pe mormântul abia acoperit al maestrului George Enescu, maestru cu adevărat, nu poate întrece aducerea aminte… ”
În noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, pictorul Ștefan Luchian se stingea din viaţă, după o îndelungată suferinţă. Avea doar 48 de ani.