Duhovnicul Ioasaf Apostoliu s-a născut pe 1 ianuarie 1764 și a trăit până în 4 mai 1883. Acest preacuvios părinte născut pe meleaguri botoșănene a fost unul din cei mai vestiţi duhovnici ai Mănăstirii Neamţ din secolul trecut.
Născut în comuna Călineşti (Botoşani) din părinţi foarte iubitori de Hristos, Ioasaf Apostoliu a intrat în nevoinţa călugărească în anul 1785. În acea vreme, viaţa duhovnicească în Mănăstirea Neamţ, sub povăţuirea marelui stareţ Paisie, ajunsese la culmea înfloririi. Fiind încredinţat unor părinţi aleşi, tânărul Ioan a învăţat carte, a deprins rânduiala bisericii şi a gustat din dulceaţa rugăciunii şi a nevoinţei duhovniceşti, scria Arhimandritul Ioanichie Bălan în ”Patericul românesc”, (Editura Mănăstirea Sihăstria).
După călugăria sa, marele stareţ Paisie a răposat (1794), iar tânărul monah a trecut prin toate ascultările mănăstireşti, până la începutul secolului XIX. Apoi părinţii, văzând aşezarea şi înţelepciunea lui, l-au hirotonit preot şi l-au făcut duhovnic. Şi era ieroschimonahul Ioasaf numărat în ceata celor 24 de duhovnici rânduiţi cu spovedania soborului şi cu formarea noilor începători. Mai târziu, mutându-se din viaţă duhovnicii bătrâni, Cuviosul Ioasaf a devenit cel dintâi duhovnic al Mănăstirii Neamţ.
”Despre acest părinte vrednic de laudă se spune în tradiţia mănăstirii că era întru toate măsurat şi cu dreaptă socoteală. Nici cu totul aspru, nici uşor iertător; nici ţinând mânia asupra cuiva, nici prea blând cu fiecare; nici multe grăind, nici în zadar vorbind. Ci vorbea puţin, pe înţeles şi potrivit cu rana fiecăruia. Iar cuvintele sale părinteşti, ca nişte săgeţi duhovniceşti alinau durerea, potoleau ispita, izgoneau patima şi „răneau” inima cu dragostea lui Hristos, căci era întărit de darul Duhului Sfânt”, ne spune Arhimandritul Ioanichie Bălan.
Duhovnicul Ioasaf ducea el însuşi o viaţă ascetică de mare sihastru şi rugător pentru oameni. Hrana lui era o dată în zi, după asfinţitul soarelui. Chilia lui era biserică de taină. Aici se ruga cu neştiute lacrimi şi făcea multe metanii în fiecare noapte. De la biserică era nelipsit, iar după slujbă cerceta părinţii bolnavi la bolniţă şi la chilii, sfătuia pe fraţi şi mângâia cu dragoste pe credincioşi. Pe toţi îi spovedea, îi asculta, îi binecuvânta şi înţelegea, prin darul lui Dumnezeu, aşezarea fiecăruia. Pentru aceea era căutat şi iubit de toţi.
Timp de peste 70 de ani, Cuviosul Ioasaf a fost duhovnicul cel dintâi al marii lavre. La el veneau stareţii, episcopii, egumenii şi schimonahii, călugării, mirenii şi toţi sihaştrii din ţinutul Neamţ. El a crescut şi a călugărit în viaţa sa peste 500 de fii duhovniceşti, din care unii au ajuns pustnici, stareţi şi ierarhi aleşi.
După o astfel de nevoinţă, Cuviosul Ioasaf „duhovnicul” şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos la 4 mai 1883, fiind plâns de tot soborul mănăstirii.
Despre el scria unul din ucenicii săi, în Registrul cu cei înmormântaţi în cimitirul Mănăstirii Neamţ: „Ioasaf Apostoliu Duhovnicul, ieroschimonah, născut la comuna Călineşti, 1764, ianuarie 1 (şi) mort la 1883, mai 4; bărbat sfânt, ctitor, au trăit 119 ani. Moş lui Vlădica Narcis Creţulescu din Mănăstirea Neamţ”.