Acela a crescut-o pe Haritina ca pe fiica sa, mai ales că ea era blândă, smerită, ascultătoare, tăcută şi înţeleaptă. Aflând comitele că ea este creştină, a scris stăpânului ei să o trimită la el pentru cercetare, dar Claudiu nu dorea să o dea pe mâna ostaşilor. Însă ea îi zicea: „Nu te mâhni, domnul meu, ci te bucură că mă voi socoti jertfă lui Dumnezeu”. Deci, zicând el: „pomeneşte-mă şi pe mine la cerescul Împărat”, o trimise pe ea cu ostaşii la dregător.
Deci, mărturisind Sfânta Haritina cu mult curaj pe Hristos, i-au ras capul şi i-au turnat pe creştet jăratic. Iar cu ţepuşe de fier înroşite în foc i-au împuns tot trupul. Apoi i-au legat o piatră de moară de gât şi au aruncat-o în mare, dar a ieşit din apă nevătămată. Pentru aceasta şi mai mult au chinuit-o până când fericita şi-a dat duhul în mâinile Domnului.
Astăzi, Biserica noastră îi pomeneşte şi pe Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail. Ei s-au născut în a doua jumătate a secolului al 16-lea în părţile Olteniei. Amândoi au lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni şi au intrat în Mănăstirea Cozia, unde vieţuiau în ascultare, smerenie şi aspre nevoinţe. Nu după mult timp au fost tunşi în monahism, iar Cuviosul Daniil s-a învrednicit de harul preoţiei, devenind duhovnicul mănăstirii.
Mai târziu, Daniil împreună cu Misail au plecat să vieţuiască în pustie, dincolo de „Turnul lui Traian”, în ţinuturile Muntelui Cozia. În pustnicie fiind, posteau şi se rugau, ajungând să cunoască Psaltirea pe de rost. Acolo au ridicat o biserică din lemn care s-a numit Schitul Turnu. La Cuviosul Daniil se spovedeau toţi pustnicii din împrejurimi, chiar şi Sfinţii Neofit şi Meletie.
Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail au fost înmormântaţi lângă altarul bisericuţei lor, iar în 1676, Mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti le-a mutat sfintele moaşte la temelia bisericii din piatră zidită acolo de el. Sfântul Sinod al Bisericii noastre i-a canonizat pe aceşti sfinţi români în anul 2016.