Prietenia dintre ei era aşa de mare, încât mulţi îi socoteau pe ei că sunt fraţi de o mamă. Însă, din invidie, oamenii din jurul celor doi prieteni au creat între ei atâta vrajbă şi ceartă, încât se ocoleau unul pe celălalt.

După mult timp, în vrajbă şi ură fiind ei, trecând mânia cea dintâi, pe Sfântul Nichifor l-a cuprins părerea de rău şi, mărturisindu-şi vina, i-a rugat pe prieteni ca, mergând la preotul Saprichie, să-l roage pe el să ierte pe cel ce se pocăieşte şi să facă pace. Însă Saprichie, încă mânios fiind, alunga cu vorbe aspre pe cei ce mijloceau.

Şi iarăşi a trimis fericitul Nichifor pe alţi prieteni, cu rugăminte de împăcare, dar preotul nici nu voia să-i asculte, uitând de cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos Care a zis: Iertaţi şi veţi fi iertaţi (Luca 6, 37). Saprichie avea inima atât de învârtoşată încât nici faptul că Nichifor şi-a cerut iertare în genunchi nu l-a înduplecat.

În vremea aceea s-a pornit în Antiohia, fără de veste, prigoană mare împotriva creştinilor. Şi a fost prins Saprichie şi dus înaintea dregătorului cetăţii, care l-a silit să aducă jertfe zeilor. Însă preotul l-a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, Ziditorul cerului şi al pământului. Pentru aceasta a fost supus la multe chinuri, dar pe toate le-a răbdat cu bărbăţie. În timp ce îl duceau să-i taie capul, a venit şi Nichifor înaintea lui, cerându-i iertare. Dar, orbit de ură împotriva lui Nichifor, n-a voit să-l ierte.

Pentru aceasta, Dumnezeu i-a luat harul Său şi îndată preotul, posedat de diavolul, s-a lepădat de Hristos-Domnul şi s-a închinat idolilor. Atunci, Sfântul Nichifor a strigat cu glas mare: „Eu sunt creştin, eu cred în Domnul nostru Iisus Hristos, deci, în locul lui Saprichie, pe mine tăiaţi-mă!”.

Astfel, din porunca dregătorului, Sfântul Nichifor a primit la 9 februarie, anul 260, moar­te mucenicească, în locul ticălosului Saprichie.