15 ianuarie, Ziua Culturii Naţionale, marcată pentru prima dată în România, coincide cu ediţia jubiliară a Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, cea mai importantă distincţie din literatura ultimelor două decenii, premiul acordându-se la Botoşani.

Dincolo de o importantă concentrare de forţe culturale, nu numai la nivel instituţional, ci şi al valorilor naţionale, ziua poetului Mihai Eminescu pare să sufere în continuare de o greoaie şi chinuită susţinere din partea factorilor decizionali. Cea mai importantă zi a culturii române, 15 ianuarie, suferă nu numai de o crasă lipsă de susţinere financiară din partea Ministerului Culturii, ci şi de un inexplicabil dezinteres pe care ministrul Culturii îl manifestă faţă de ce se petrece de 20 de ani la Botoşani. 
 
Anul acesta, având în vedere că se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea acestui important premiu, a fost editată o antologie, care constă într-o colecţie de 19 titluri de carte de poezie. Proiectul POEŢI LAUREAŢI AI PREMIULUI NAŢIONAL DE POEZIE MIHAI EMINESCU, Opera Omnia, aparţine Fundaţiei Hyperion, finanţat de Primăria Botoşani. Cărţile au fost editate la Editura Paralela 45, în colecţia "Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu".

Valoarea poeţilor premiaţi de-a lungul celor două decenii legitimează şi garantează locul Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" în istoria literaturii române.

Cei 19 poeţi din antologie sunt: Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ilie Constantin, Angela Marinescu, Şerban Foarţă, Gabriela Melinescu, Adrian Popescu, Mircea Dinescu, Cristian Simionescu şi Dorin Tudoran, cu menţiunea că în acest an nu a fost editat volumul de poezie al poetului Mircea Dinescu.


1992 - MIHAI URSACHI

În viaţă fiind, Mihai Ursachi mi se părea un medieval, purtîndu-şi cu superbie stîngace nimbul orgolios de cavaler rătăcitor. Un fanatism gratuit, parcă fără obiect, pe care aveai impresia că-l slujeşte în taină, îi dădea un aer uşor ridicol, deasupra căruia, sublim, el reuşea să se înalţe. Azi, cînd este plecat la "Marea Înfăţişare" (iertaţi-mi această parafrază inutilă şi afectată), enigma lui, înscrisă în poezie, mi se pare, dacă nu mai accesibilă, cu siguranţă mai eliberată de geometria scenariului. Aşa încît, schiţa unei interpretări posibile îşi găseşte suportul într-un fapt poate nu atît de des amintit, deşi de o importanţă capitală, care priveşte histrionismul lui Mihai Ursachi, comportamentul manierist, cizelat la şcoala vanităţii şi deşertăciunii.
Coborît din romantismul german şi parcă din fantezia lui E. A. Poe, el lasă la vedere un personaj himeric şi în acelaşi timp morbid, care cultivă extazul morţii şi trăieşte iluminarea marilor transmutaţii alchimice. În spatele măştii, sfătuit poate de Demon, un alt personaj, unul care ştie că se hrăneşte cu vedenii (elocvent, un poem se numeşte Vedenie în burgul gotic) şi care deconspiră marile angoase şi marile iluzii, fie ele şi ale poeziei. Hohotul sinistru e numai ironie. (MIRCEA A. DIACONU)

 

 

 
1993 - GELLU NAUM

La Gellu Naum, realul se confundă cu dimensiunile lui omoloage, ale suprarealului, iar faţa lumii, cu supra-faţa ei, care este o faţă calitativ superioară primeia. Prin trezirea identică şi felurită a fiecăruia din fiecare – ca expresie a nevoii de a se defini în răspărul oricăror clişee, de a-şi manifesta identitatea în deplin exerciţiu al autenticităţii – putem vedea aievea sau visa această a doua faţă mai profundă decât prima. Poetul nu este interesat de observarea şi descrierea efemerelor contexte ale realului, ci de lumea ferită de ochiul profan, care se află dincolo de aspectele superficiale. După cum, în termeni eliadeşti, sacrul se camuflează în profan, tot aşa feluritul se ascunde în ceea ce pare identic. Pentru a-l sesiza, trebuie să re-facem legăturile între tot ce cunoaştem, simţim sau ne amintim. Nimic nu este ocultat, totul se desfăşoară la vedere, importantă fiind interpretarea pe care o dăm faptelor, trăirilor şi situaţiilor traversate. (VASILE SPIRIDON)

 

 

 

 

 

1994 - CEZAR BALTAG

Poezia lui Cezar Baltag este una turmentată de întrebări şi de idei, obsedată de rosturile lumii şi de solitudinea esenţială a omului. O poezie de aspect teleologic, încă vagă şi puţin convingătoare la începuturi, dar crescând în acuitate existenţială pe măsura descoperirii sau regăsirii de sine a poetului însuşi. Această regăsire începe să se producă în cuprinsul Răsfrângerilor din 1966, volum-etalon pentru o generaţie şi chiar pentru o epocă literară.
Se confundă "răsfrângerea" cu "jocul secund, mai pur" al poeziei? Poate fi considerat Cezar Baltag un poet în filiaţia barbiana? "De la Barbu nu se poate porni, este clar" - mărturiseşte autorul, cu bune argumente. Şi adaugă: "Dar nici nu se poate face abstracţie de el". Ceea ce înseamnă, adăugăm noi, tot un mod de a porni. Pentru Baltag nu are însă importanţă atât caracterul secund al imaginii, cât asemănarea ei. Răsfrângerea nu produce doar o imagine, ci un al doilea chip. Ea este însă rareori reflectare pură, fiind mai degrabă proiecţie a unei lumini interioare, lumină capabilă să transfigureze şi să creeze. Asemănarea trebuie, deci, înţeleasă nu atât ca apropiere de viaţă, cât de un principiu al vieţii. Nu idealitate pură, prin urmare, nici realitate ca atare, ci o realitate redusă la principiul ei vital.(…)
Într-o epocă literară în care se vorbeşte despre "dezmembrarea lui Orfeu", când încrederea în puterile cuvântului pare definitiv pierdută, Cezar Baltag se fixează în această poziţie relativ singulară, care nu trebuie considerată nici o probă de desuetudine, nici una de îndrăzneală, ci, pur şi simplu, un exemplu de fidelitate faţă de sine, faţă de propria-i conştiinţă de creator. (MIRCEA MARTIN)

 1995 - PETRE STOICA

Primul lucru  pe care îl poţi spune despre tânărul  Petre Stoica e că domnia sa e altfel. În Bucureştii lumii literare a anilor 50, el alege boema O boemă în care îl descoperă, îl protejează, îl admiră pe Dimitrie Stelaru, liderul absolut al boemei româneşti, legendarul, inconfortabilul, antiburghezul Dimitrie Stelaru. Petre Stoica e biograful lui. In Amintirile unui fost corector îi va transcrie sfaturile, replicile, consideraţiile despre literatură. Stelaru este personajul ilustru al unui subsol – al unei subterane care mai adăposteşte un număr de literaţi tineri. Care trăiesc din credinţa în poezie, în vocaţia lor, în harul lor, dispreţuind lumea contemporană, spiritul achizitiv, înserierea, încadrarea în ordinea vremii. Detestînd  momentul politic pe care îl traversează, ei sunt tinerii liberi ai unei lumi care receptează dureros instaurarea dictaturii, coruperea literaţilor, subordonarea cărturarilor. În subterana lor, ei trăiesc ceremoniile libertăţii. Imaginează universul paradisiac al creatorilor de frumos. Tinerii îşi trăiesc tinereţea  trăiesc în cultul poeziei. Ea ar putea fi religia care i-ar ţine departe de spiritul utopizant al momentului. (CORNEL UNGUREANU)

 

 

 

1996 - ILEANA MĂLĂNCIOIU

Poezia Ilenei Mălăncioiu, indiferent de etapa creativă şi existenţială pe care se aşează, are (şi) calitatea de a fi imediat recognoscibilă. Lectorul care i-a parcurs unele pagini, mai vechi sau mai recente, le simte şi le încadrează imediat pe cele acum citite: le recunoaşte pe măsură ce le descoperă.
Faptul este realmente surprinzător fiindcă, de la un volum la altul, Ileana Mălăncioiu nu se repetă şi, risc să spun, nu se continuă. Fiecare carte reprezintă în cazul său o experienţă centrală şi ilustrează o condiţie de unicitate. Aşa – şi numai aşa – se poate spune ceea ce trebuia să fi fost spus. După consumarea acestei experienţe, după arderea ei dinspre ambele capete (al creaţiei şi al receptării), s-ar zice că emblema poetică a fost fixată o dată pentru totdeauna şi că, în continuare, ce se va mai scrie va intra în conturul simbolic şi expresiv deja accesat. Eroare de calcul. Cartea următoare va schimba într-un mod, iarăşi, esenţial datele problemei, tematica şi atmosfera, registrele şi personajele, simbolurile şi corespondenţele, raporturile, reinterpretate, ale cunoaşterii poetice. (DANIEL CRISTEA ENACHE)

 

 

 

 

1997 - ANA BLANDIANA

Rareori o poezie scrisă cu mai multă inteligenţă decât poezia Anei Blandiana. Totul este gândit în cuprinsul ei, nimic nu este întâmplător, nimic nu este nemeritat. Metaforele – deloc numeroase, de altfel – nu sunt, de obicei, scăpărătoare, ci elaborate, spontaneitatea autoarei este – deja şi mereu – locuită de gând. E cât se poate de semnificativ faptul că, aşa cum declară ea însăşi, resimte "ca pe o mare nedreptate lipsa de dependenţă între inteligenţă şi artă". Frustrarea îi este atenuată de "darurile" pe care i se întâmplă, totuşi, să le primească în clipele când scrie lucruri la care "nici nu s-a gândit", pe care "altcineva" le scrie prin intermediul ei. Aici poetica explicită pare să contrazică poezia, dar Ana Blandiana încearcă să o legitimeze pe cea dintâi printr-o comparaţie echivalentă cu un poem: "Ar trebui să fiu jignită de această dependenţă totală de forţe pe care nu le pot influenţa, dar mă simt fericită şi mândră ca o doamnă de la curte căreia regele i-a dăruit un copil".
Spre deosebire de alţi autori mai vârstnici sau mai tineri, Ana Blandiana nu este numai deţinătoarea unei inteligenţe intuitiv-sintetice, aşa cum stă bine unui poet, ci şi a uneia abstract-analitice, indiferentă poetului, dar indispensabilă intelectualului adevărat. Este ceea ce îi permite să conceapă eseuri de interpretare literară, artistică şi culturală remarcabile, şi să se refere la istoria contemporană cu propriile-i idei şi opinii, nu numai cu sentimente "croite din pânza fină şi zadarnică a literaturii". (MIRCEA MARTIN)

 

1998 - ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

Ştefan Aug. Doinaş, eseistul, traducătorul, prozatorul. Dar toate acestea sînt ipostaze ale poetului, nu în sensul vreunei inadecvări de discurs ori de metodă, ci în acela al devoţiunii pentru un limbaj al fiinţei, explorat cu mijloace multiple. Să ne-amintim, tocmai pentru că, o povestire fiind, ar putea reprezenta situaţia cea mai elocventă, Sonet-ul cu valentină, un excelent text epic pe tema identităţii poeziei. Invocate, aceste ipostaze sînt un argument – printre altele – atunci cînd Doinaş e pus în descendenţa lui Philippide, a lui Ion Pillat sau a lui Blaga. O analiză de detaliu ar putea să insiste asupra diferenţelor, nu lipsite de adîncime şi sens, pentru a vedea că relaţia complementară dintre romantism şi clasicism, cultura poetică asociată unei majore vocaţii mimetice, ori un întreg complex de sensibilitate orfică nu sînt elemente care să definească lirica lui Doinaş în ceea ce are ea esenţial. Cît despre apartenenţa la ideologia (poetică) a cerchiştilor, ea pare că ţine mai degrabă de un accident biografic: resurecţia baladei nu-i mai mult decît o opţiune de moment, chiar dacă ea atîrnă greu în judecata criticilor; nu o dată, ei reduc ceea ce pare un complicat traiect poetic de cîteva decenii la momentul debutului. Invocarea lui, a acestui moment – consecinţa nevoii de simplificare. (MIRCEA A. DIACONU)

 

 

 

1999 - MIRCEA IVĂNESCU

Dacă i-am socoti pe poeţi strict în funcţie de propulsia catalitică şi de raza de acţiune contagioasă pe care o acoperă, Mircea Ivănescu n-ar putea sta alături, în postbelic, decît de Nichita Stănescu (mai apoi, desigur, se face o triadă cu Mircea Cărtărescu). Seducţia lui Stănescu a fost imediată, spontană aproape, şi s-a exersat chiar şi asupra congenerilor, între care mulţi stănescianizau cu oarece nonşalanţă a epigonismului. Ea s-a întins şi spre anii ’70, ba chiar pînă în pragul poeticilor optzeciste, destule dintre ele contaminate încă de melosul imaginativ stănescian. Atîta vreme cît fascinaţia stănesciană a fost imperativă, Mircea Ivănescu a rămas un poet marginal, oricît de emerit în ochii criticii. Fascinaţia şi iradiaţia lui încep odată cu primii optzecişti şi cu promisiunile lor "realiste", cotidianiste şi antimetaforice. O genă ivănesciană e constitutivă optzecismului, cel puţin în măsura în care acesta îşi acoperă sintaxa concretului biografic, a gestului dezeroizat şi a retoricii blazate, fără aprindere imaginativă; stilul deceptiv al consemnării, desenul sec al scenei irelevante, ritualitatea recuperării de secvenţe cotidiene puse în montaje de concret, ca şi ostenţia non-imaginativă şi oralistă a poeziei se trag (şi) din Mircea Ivănescu. Nu mai puţin rezerva ironică de sine (chiar dacă la Ivănescu aceasta e o rezervă tandră, voalată). La mulţi dintre ei, chiar dacă doar incidental sau pasager, e identificabilă şi ritualitatea de sporovăială tipică lui Mircea Ivănescu. Viziunea "slabă" a multora, ca şi strategiile de distanţare de expresivitate, mereu "sabotată" cînd devine iminentă criza de intensitate, sînt şi ele traduceri şi adaptări din poetica lui Ivănescu. În fine, minimalismul de după s-ar putea manifesta şi el cu recunoştinţă faţă de poezia lui Mircea Ivănescu, căci el a impus poezia "non-semnificantă" şi poetica "non-semnificantului", a "vorbelor goale", neputincioase, ca şi aproape toate strategiile de redundanţă cu realul şi de construcţie prin "de-construire". Capătul de secol XX a stat, în orice caz, sub catalitica lui Mircea Ivănescu iar prima statuie a poetului ar trebui ridicată, neapărat, din bani optzecişti. (AL. CISTELECAN)

2000 - CEZAR IVĂNESCU

Faptul imediat observat în poezia lui Cezar Ivănescu a fost, sub unghi tematic, asocierea obsedantă a erosului cu moartea, dominată de figura fantasmatică a mamei timpuriu dispărute. Maternitatea, principiu al vieţii, al fertilităţii şi  regenerării, apare aşadar marcată de la început de sentimentul stingerii, făptura poartă din punctul originar germenii descompunerii; "rodul", care dă titlul a patru dintre volumele poetului (1968, 1975, 1977 şi o antologie din 1985), creşte în lumina acestui orizont al dispariţiei. Ca atare, într-o foarte mare măsură, discursul liric va fi, din start, unul al iubirii-adoraţie, atingând cote cvasiimnice ale celebrării, şi, pe de altă parte, al exorcizării procesului de alterare, prin familiarizare cu destructurările cărnii. Asocierea cu "decadentismul" bacovian s-a putut face uşor (N. Manolescu vorbeşte despre "lirismul monocord, obsesiv", ca urmă a autorului Plumbului, dar şi de un "sentiment de confuzie între viaţă şi moarte, acest amestec inextricabil al putreziciunii, al descompunerii în fiinţa vieţii"- v. Literatura română postbelică, I, Poezia, Ed. Aula, Brasov, 2002, p. 247), şi poezia lui Cezar Ivănescu confirmă această moştenire. Însă o trimitere la fel de creditabilă este şi cea sugerată de Lurenţiu Ulici, care scrie că "relaţia lui cu thanaticul e mai curând eminesciană, în orice caz orientală, cu refelexe de substrat autohton, aşadar fără spaime alienante sau crize de isterie existenţialistă, ci ramificându-se într-o arborescenţă de stări complementare, contrapunctice". (ION POP)

 

2001 - CONSTANŢA BUZEA

Antologia de astăzi a Constanţei Buzea nu ne-o prezintă pe poetă în creştere, de la debut (De pe pămînt, 1963) la maturitate (care începe de pe la Cină bogată în viscol, 1983, în opinia lui Ion Negoiţescu, şi care, în opinia mea, îşi află plenitudinea în Pelerinaj, 1998): ne-o prezintă în ce are mai original, mai puternic şi mai caracteristic. Toţi scriitorii visează astfel de selecţii în care să nu poată fi sesizate şovăielile, erorile şi inegalităţile talentului lor. Tuturor le surîde să poată fi citiţi "într-o slavă stătătoare". Şi chiar dacă astfel de selecţii n-ar trebui lăsate în seama poeţilor înşişi (inevitabil, cei mai inocenţi cititori ai operei proprii), ele sînt destul de elocvente, în pofida tendenţiozităţii cu care sînt concepute, şi devin un material ideal de comentariu. (NICOLAE MANOLESCU)

 

 

 

 

 

 

2002  - EMIL BRUMARU

Poate că nu există titlu mai potrivit – şi mai provocator – pentru poezia lui Emil Brumaru decît Infernala comedie. Nu-i vorbă, nu e un titlul inventat de noi; cu el, Emil Brumaru însuşi îşi numeşte una dintre ultimele apariţii editoriale, gîndită ca o sinteză a liricii sale pe teme, dacă putem să spunem aşa, erotomane. E vorba, nu mai mult, de 43 de sonete; sonete zice poetul, lăsînd impresia că se înscrie astfel într-o formulă a înstrăinării de sine, cumva parnasiană; notate cu cifre romane, ele ar trebui să dea seamă tocmai de o astfel de situare a eului în lucruri. În fine, nu aici aş căuta deocamdată pretextul notelor mele disparate, ci, pentru a reveni iritant, în titlu.
Aşadar, Infernala comedie zice Emil Brumaru (aşa cum altădată spune, simplu şi denudat, Versuri, ori, trimiţînd la decadenţa unei utopii intimiste şi livreşti, Ruina unui samovar), gîndind la comedia veche a lui Dante, supranumită, o ştim prea bine, divină. Trimitere nu tocmai lipsită de temei, cuprinzătoare pentru întreaga-i creaţie, din moment ce spaţiul comediei e unul paradisiac şi euforic. Diafanul şi genuinul îi sînt, mai mult decît dovezi, părtaşe. (MIRCEA A. DIACONU)

 

 

 

2003 - ILIE CONSTANTIN

În 1975, în buletinul lunar editat de Alliance Française şi pe care îl primeam, ca fost bursier al venerabilei instituţii, cu regularitate, am întâlnit numele lui Ilie Constantin în dreptul unui comentariu la (cred că memoria nu mă înşală) Thérèse Desqueyroux. Nu aveam cum să nu fac, cu amuzată surpriză, legătura între Ilie Constantin, poet-vedetă al generaţiei ’60, şi Ilie Constantin, elevul merituos de la Alliance Française, a cărui sârguinţă fusese răsplătită prin reproducerea acelei compoziţii (lucrare de seminar ori probă de examen) pe care profesorii o socotiseră demnă de a fi dată ca exemplu.
Prin acest act de umilitate care, cum să zic, îl umaniza, persoana lui Ilie Constantin, pe care îl cunoscusem vag la Iaşi (unde venise, tânăr şi şarmant, la o "întâlnire cu cititorii") mi-a devenit, atunci, brusc simpatică. Şi asta în răspăr cu opinia unor confraţi, după care plecarea lui Ilie Constantin ar fi fost o "demisie", un "abandon", un pas ireversibil – şi iresponsabil – către ratare, atât existenţială cât şi literară. (AL. CĂLINESCU)

 

 

 

 
2004 - ANGELA MARINESCU

În mai mare măsură decât până acum, Angela Marinescu se lasă purtată de şuvoiul pulsiunilor şi al viziunilor care o bântuie, de vârtejul pe care o suflare bolnavă pare că-l provoacă; se lasă posedată de un demon, iar acest demon este ea însăşi. Atitudinea ei nu e deloc pasivă, cum am fost obişnuiţi să credem, ci foarte activă: mintea pare că se retrage astfel încât să nu cenzureze – prin inerenţă logică – producţia verbală şi imaginală, dar, de fapt, se implică în această producţie în sens destructurant, distructiv. Acesta e limbajul discontinuu, obscur, arbitrar al "dispariţiei".
Angela Marinescu face din poezia sa ultimă locul unei treceri organice de la neomodernism la postmodernism, dar, "vâna" ei poetică este, în opinia mea, una de origine rimbaldiană, cu fulguraţii care se exprimă nu prin cuvinte pline de sens ori constelaţii verbale complexe, ci prin vocabule scurte, concrete, imediate, violente. O poezie insolită, maladivă, sălbatică. Şi Rimbaud s-a văzut pe sine ca un "mare bolnav, mare criminal, mare damnat". Angela Marinescu îmi pare a fi unul din "lucrătorii oribili" pe care Rimbaud îi invoca drept continuatori ai lui în drumul spre "necunoscut". (MIRCEA MARTIN)

 

 

 

2005 - ŞERBAN FOARŢĂ

Ciudat cum Şerban Foarţă, poet preţuit mai ales pentru arta sa de bijutier, îţi dă un puternic sentiment al timpului. Mai mult decît în multe alte locuri, creaţia lui – atît de elaborată încît ai sentimentul că intri într-un labirint fascinant, plin de oglinzi livreşti – se hrăneşte din ameninţarea crepusculului. E, în realitate, un timp al glisării – prezenţa devine iluzie, iluzia devine corp –, timp al inconsistenţei, al abandonării naturii şi a oricărei forme de mimesis. Tocmai de aceea, poetul restaurează mereu o altă realitate sau îşi fixează rădăcinile în una descompusă, din care n-a rămas decît melancolia. Vechi fotografii, scrisori din alt veac, personaje sau  autori din altă lume, toate acestea fac parte din timpul utopic al unei prezenţe pierdute. Intră aici, ca un pre-text, şi trubadurii, şi Cîntarea Cîntărilor, şi Mallarmé, dar şi un I.L.Caragiale ori un Leonid Dimov. Acum, în Amor amoris, Eminescu. E ca şi cum, în imposibilitate de a-şi manifesta prezenţa prin sine însuşi (prezentul e gol), poetul apelează la tot felul de artificii, substituenţi, forme, "circumstanţe". (MIRCEA A. DIACONU)

 

 

 

 

2006 - GABRIELA MELINESCU

Gabriela Melinescu  îşi asumă tot mai pregnant o înţelegere mistică a lumii, ştiind că marile analogii nu se dezvăluie decît în vis, iar lecţia pe care visul o impune este aceea a identităţii contrariilor. De pe poziţia aceasta, vizionarismului aşteptat altă dată de critica literară îi ia locul o energie primară care transpune fiinţa în afara corporalităţii ei, pe terenul ideal al esenţelor. Nu vizionarismul propriu-zis (atît de vizibil în desene) hrăneşte poezia Gabrielei Melinescu. Nu vizionarismul gratuit, beat de obsesiile nocturnului visceral şi de ale fantasmaticului. Ci acela care devine cunoaştere, adevăr, ba chiar normă existenţială, manual de supravieţuire. Astfel încît, devenirea Gabrielei Melinescu este vizibilă şi în opţiuni, şi în expresie, iar vocea ei, inconfundabilă, asemănătoare celei a marilor iniţiaţi, afirmă înainte de toate un mod de situare în lume, unul care, departe de umilinţa creştină deşi cu rădăcinile în ea, înseamnă descoperirea sinelui sub foile de plumb ale realului. (MIRCEA A. DIACONU)

 

 

 

 

2007 - ADRIAN POPESCU

De autorul Umbriei, cartea de debut din 1971, mă leagă o emoţie specială: prima lui pagină de poeme tipărite în revista studenţilor clujeni a apărut în numărul 2, din februarie 1969, adică cel de la care preluam conducerea Echinox-ului, după începutul frumos şi dificil marcat de colegul său, doar cu un an mai vârstnic, Eugen Uricaru. Acele versuri, mai toate antologice, m-au convins de la prima lectură că aveam în faţă un poet adevărat, cu o voce proaspătă şi nouă, în stare să treacă dincolo de mode şi timp. Am şi scris, cu bucurie, un fel de prefaţă-întâmpinare, înainte de apariţia cărţii ce urma să inaugureze un destin nu tocmai comun. După aproape patru decenii, poemele de atunci nu par a avea nici un rid, iar ceea ce a scris Adrian Popescu până în ziua de azi n-a făcut decât să le prelungească, în armonioase polifonii, inconfundabilul ton fundamental.
Mi-a plăcut, ani de zile, să citez, cu diverse ocazii, multe dintre versurile acelui ciclu de neuitat şi, mai ales, unul de luminos ecou platonician: "Odată am ştiut să zbor, odată, / Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte". Îl reiau acum fiindcă îmi pare a concentra ceva esenţial pentru definirea particularului sentiment al lumii pe care întreaga operă a poetului urma să-l aproximeze. (ION POP)                                                                             


2008 - MIRCEA DINESCU


2009 - CRISTIAN SIMIONESCU

Pentru cititorii avizaţi de poezie, ca şi pentru poeţii capabili să-şi depăşească invidiile şi idiosincraziile, Cristian Simionescu a fost şi este un nume care contează, o referinţă constantă, o prezenţă. Nu întâmplător, volumele sale s-au bucurat în genere, de atenţia criticilor, au fost tratate cu seriozitate şi respect. În mai mare măsură decât alte demersuri poetice, oferta sa pare anume concepută spre a fi intepretată; ea provoacă, invită şi obligă la un efort hermeneutic. Şi nu doar poemele de ample dimensiuni precum Maratonul, dar foarte multe dintre celelalte.
Aproape fiecare text al lui are o structură multiplană şi dramaturgică. Niciunde nu se rosteşte şi nu se aude o singură voce. Ceea ce poetul vrea să ne spună cere o simultaneitate, o suprapunere de voci şi de registre. E un mod curios şi spectaculos de a înfrunta – în poezie – limitele înseşi ale literaturii ca artă a succesiunii !
Marile poeme ale lui Cristian Simionescu se cer citite ca nişte romane miniaturale cu planuri paralele, caracterizate printr-un plurilingvism ad-hoc, sau ca nişte piese de teatru cu conflictul resorbit şi atenuat în discurs liric; sau ca nişte de operă reduse la ariile principale. (...)
Cristian Simionescu apelează la o morală a deriziunii şi a autoderiziunii ca la o pavăză sub protecţia căreia îşi aruncă sondele închipuirii în bolgiile Infernului sau în adâncul oceanului primordial, îşi îngăduie fulguraţii absolutizante, care ţâşnesc, însă, întotdeauna din materialitate, din visceralitate, din cotidianul mizerabil şi irezistibil. (MIRCEA MARTIN)

 

2010 - DORIN TUDORAN

Poezia lui Dorin Tudoran nu este o poezie de atmosferă, nu este o poezie aşa-zicând, naturală, nu e spunere firească, nici rostire inspirată, nu e nici joc verbal mai mult sau mai puţin ingenios, cu atât mai puţin cavalcadă necontrolată de imagini sau dicteu automat. Este o poezie gândită, construită, lucrată, "potrivită". O poezie adeseori solemnă, ceremonioasă, dar rareori incantatorie. Ceremonialul ei nu este unul de cuvinte, ci de priviri şi de gesturi, de atitudini. Poemul se face, pe de o parte, din calcul constructiv, pe de altă parte şi, în acelaşi timp, din încercarea de a îndepărta urmele prezenţei acestuia. Rezultă o emisie tensionată, crispată chiar, uneori. Simţi că poetul se află, nu o dată, la o anumită distanţă de propriul poem, de viaţa acestuia şi chiar de propria viaţă.
În mai mare măsură decât în cazul altor congeneri,in producerea poeziei lui Dorin Tudoran, conştiinţa poetică joacă un rol decisiv. Aşa se şi explică absenţa, la el, a "artelor poetice" asumate ca atare. Acestea i se vor fi părut inutile câtă vreme în chiar "schema" originară a poeziei sale e implicată o reflecţie asupra condiţiei poetice. (MIRCEA MARTIN)