Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou a trăit în timpul împăraţilor iconoclaşti Leon al III-lea Isaurul (717-741) şi fiul său Constantin al V-lea Copronim (741-775). Din copilărie, Cuviosul a învăţat dreapta credinţă. El s-a călugărit de tânăr şi a urmat cu toată fiinţa lui Hristos. A trăit în asceză şi rugăciune închis într-o chilie vreme de mulţi ani şi „s-a luminat cu darul nepătimirii”.
A primit hirotinia în treapta preoţiei şi „s-a învrednicit a fi egumen la mănăstirea Pelechitului, lângă Helespont, în Asia Mică. La sfârşit, i s-a dăruit lui şi puterea facerii de minuni; şi, ca unul ce a suferit chinuri grele de la prigonitori, s-a învrednicit şi de cununa muceniciei” (Proloagele). Împăratul Leon Isaurul a pornit prigoană împotriva sfintelor icoane şi cei care executau ordinele lui au ajuns şi la Mănăstirea Pelechitului, în Sfânta şi Marea Joi din Săptămâna Pătimirilor lui Hristos. Mănăstirea a fost prădată de aceşti prigonitori, „care au pătruns în biserică şi în altar, sfărâmând icoanele şi aruncând Sfintele Taine.
Călugării au fost ferecaţi în lanţuri, bătuţi şi chinuiţi, iar mănăstirii i s-a dat foc. La statornica împotrivire a Cuviosului egumen Ilarion, prigonitorii au tăbărât asupra lui şi l-au supus la neînchipuite chinuri. Apoi, pus în lanţuri, alături de alţi călugări, l-au dus la Efes, unde toţi au fost aruncaţi în închisoare” (Proloagele).
Aici, mulţumind Mântuitorului Iisus Hristos pentru puterea pe care i-a dat-o să îndure chinurile la care a fost supus, mărturisind dreapta credinţă, Sfântul Ilarion şi-a dat sufletul lui Dumnezeu, numărându-se în ceata cuvioşilor mărturisitori.