Schitul Cozancea din ţinutul Botoşanilor (din 1990, mănăstire) este cunoscut mai ales pentru că i-a dat monahismului românesc pe doi mari duhovnici: Cleopa Ilie şi Paisie Olaru, născuţi în localităţi apropiate acestui aşezământ monahal.
Cleopa Ilie plecase ca frate încă din 1929, iar Paisie Olaru, ca preot-duhovnic, se mutase de la Cozancea din anul 1947, după ce o vreme fusese chiar egumen. Schitul Cozancea era un aşezământ monahal mult cercetat de către credincioşii şi preoţii din localităţile împrejmuitoare, precum Suliţa și Lunca, fenomen care nu putea fi tolerat de către autorităţile comuniste nou instalate. Pentru comunişti, această unitate de credinţă între vieţuitorii schitului şi credincioşi submina, practic, politica ce se dorea aplicată mai ales în domeniul agriculturii. De aceea, întâlnirile dintre fostele elite politice locale, preoţi şi unii călugări de la Cozancea erau văzute de politrucii comunişti ca şedinţe conspirative (prin care se puneau la cale acţiuni menite să submineze autoritatea partidului comunist).
Concret, o reîntoarcere din lagăr a fostului lider ţărănist Vasile Andreescu, învăţător „comprimat”, în localitatea Suliţa şi întâlnirile sale cu preotul locului, călugări de la Cozancea şi alte foste notabilităţi locale erau considerate activităţi subversive împotriva regimului. Documentele la care am avut acces sunt confuze şi nu permit interpretări veridice. În anchetă, persecutorul construieşte o conspiraţie împotriva regimului democrat-popular de factură „manistă”, cu personaje cu trecut politic ţărănist şi chiar legionar, exprimat în termeni sumari, care după 1948 ar fi încercat o reorganizare prin strângerea rândurilor şi întâlniri secrete, inclusiv într-o sihăstrie a Cozancei (27-28 mai 1949), prin ascultarea „posturilor de radio imperialiste” şi comentarea informaţiilor obţinute pe această cale. Câteva materiale din vremea guvernării legionare uitate în podul unei clădiri a schitului (nicidecum tablouri!), pentru Securitate, reprezentau dovada unei activităţi subversive împotriva regimului. Şi mai exagerată pare acuzarea de trafic de arme şi cartuşe pe care l-ar fi întreţinut unul dintre monahi cu membrii zisei organizaţii maniste. Actorii acestui scenariu comunist sunt opt inculpaţi, din categorii socioprofesionale diverse, precum: monahi, învăţători şi agricultori.
Reţinem atenţia asupra a trei inculpaţi: monahii Vasile-Vasian Cuvuliuc şi Nicolae-Nicanor Racu şi preotul Cristofor Ungureanu din Suliţa.
Vasian Cuvuliuc s-a născut la 15 ianuarie 1895, în Sculeni, Iaşi.
Nicanor Racu s-a născut la 4 octombrie 1896, în Ştefăneşti-Botoşani.
Cristofor Ungureanu s-a născut la 7 ianuarie 1910, în Buceacea-Botoşani, absolvise Facultatea de Teologie şi din 1942 slujea ca paroh în Suliţa. La alegerile din 1946 se remarcase printre cei care, la bătaia clopotelor de la biserică, se opuseseră arestării unui ofiţer deblocat.
Toţi au fost arestaţi în noaptea de 14 spre 15 august 1949. În dreptul fiecăruia, anchetatorii au notat o serie de caracterizări pline de încărcătură ideologică. În cazul părintelui Vasian Cuvuliuc se arăta: „Element crescut în ideologia antidemocratică, ca unul ce a făcut parte din vechile cadre legionare continuă şi în prezent a fi ostil regimului şi a spera şi a lupta pentru îndepărtarea acestui regim. Păstrează şi în prezent credinţa în idei legionare, fapt care l-a determinat să ţină până în ultimul timp, la domiciliul său, cărţi cu caracter legionar şi tablouri ale lui Corneliu Codreanu”. Credibile par cele notate în fişa personală de la arestare: „Şiret, fire ascunsă, recunoaşte cu greu cele săvârşite; capabil de a antrena masele” sau, mai convingător, „ostil regimului, manifestându-se în mijlocul ţăranilor cărora le spune că actualul regim urmăreşte să le distrugă Biserica şi să-i sărăcească”.
La părintele Cristofor Ungureanu faptele par şi mai clare, după cum aflăm din procesul verbal de trimitere în justiţie a lotului din 20 septembrie 1949, în care se arăta că, împreună cu alţi „manişti, pune la cale acţiuni de regrupare a elementelor maniste şi de subminare a regimului. Pentru atingerea acestui scop întreţine în rândul sătenilor credincioşi ai parohiei sale, cât şi în rândul altora cu care avea legături, o stare de spirit de neîncredere în regim, difuzând în rândul lor diferite zvonuri de natură a produce panica şi a contribui la timorarea şi îndepărtarea maselor de regim”. Interpretarea anchetatorilor se verifică cu cele declarate de părintele Ungureanu: „Mă întâlneam cu diferiţi ţărani, care îmi cereau relaţii despre situaţia politică şi cărora le spuneam cele ce auzeam şi eu şi mai citeam prin gazete. De asemenea, căutam să le întăresc credinţa ţăranilor din parohie în Biserică şi Dumnezeu”.
Din documentele studiate nu reiese destinul acestor clerici. În foile matricole întocmite pe numele lor se consemnează o detenţie în Penitenciarul Iaşi (1950), pentru ca în ziua de 21 noiembrie 1951, prin decizie a Tribunalului Militar Iaşi, să fie eliberaţi.