Evanghelia Duminicii a 2-a dupa Rusalii (a Sfintilor Romani): "In vremea aceea, pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut pe doi frati: pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari; si le-a zis: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El. Si, de acolo mergand mai departe, a vazut pe alti doi frati: pe Iacob al lui Zevedeu si pe Ioan, fratele lui, in corabie cu Zevedeu, tatal lor, dregandu-si mrejele, si i-a chemat. Iar ei, indata lasand corabia si pe tatal lor, au mers dupa El. Si a strabatut Iisus toata Galileea, invatand in sinagogile lor si propovaduind Evanghelia Imparatiei si tamaduind toata boala si toata neputinta in popor". Matei 4, 18-23

In viata nu intotdeauna facem ceea ce ne place, insa vom incerca intotdeaunna sa ne prefacem in fata celorlalti ca suntem multumiti! Spunand si celorlalti ca ne simtim impliniti prin viata avuta, incercam de fapt sa ne facem curaj pentru a continua in alegerea facuta. Nu stiu care a fost motivul pentru care fiecare din noi a ales o meserie din care sa traiasca, sau unde vrea sa locuiasca, ori starea civila; insa stiu ca cel care face totul din dragoste este cu adevarat implinit!

Cu multi ani in urma, am avut onoarea sa cunosc un tanar –pe atunci- director la o institutie de stat, si la un moment dat l-am intrebat cum de ajuns atat de tanar director?... raspunsul mi-a placut: “Fac ceea ce-mi place si iubesc! Iar rezultatele n-au intarziat sa apara… De atunci si pana astazi dau acelasi sfat tuturor celor pe care-i intalnesc: “Faceti ceea ce iubiti! Ceea ce va place cel mai mult… (ma refer din punct de vedere al meseriei…!).

Daca ma simt implinit si iubesc ceea ce fac nu as vrea s-o spun eu, ci sa vorbeasca faptele mele. Din putina rugaciune, dintr-o minte imprastiata, incerc sa-l regasesc pe acest “Siluan ce vrea sa scrie despre cele traite, despre framantarile lui. Fara indoiala nu pot schimba nimic in vremurile traite, dar pot sa dau o marturile despre cum si pentru ce traiesc.

Daca Duminica trecuta prin pericopa evanghelica ni se vorbea despre urmarea lui Hristos, in aceasta Duminica auzim Evanghelia chemarii primilor Apostoli. Aceeasi chemare, mai multe raspunsuri… incepand de la oameni simpli, cu inimile curate, caci “daca Hristos ar fi lucrat in felul oamenilor, n-ar fi ales drept apostoli doisprezece pescari, ci si-ar fi ales doisprezece regi spunea Sf. Nicolae Velimirovici. Oare de ce a ales oameni simpli?

Faptul ca cei chemati -Petru si Andrei, Iacov si Ioan ai lui Zevedeu- lasa mrejele si ii urmeaza fara cartire, cred ca in primul rand ne descopera ca simplitatea credintei este mult mai lucratoare decat cunoasterea teologica la care vrem sa ajungem! Daca vreunul dintre cei chemati astazi era “invatat cu diplome, fara indoiala la chemarea Mantuitorului ar fi raspuns cu o intrebare retorica, daca nu cumva cerea argumente pentru a face acest gest de-al urma pe El.

Si atunci, ma intreb: daca credinta nu o poti masura, cum poti sa-ti dai seama daca cunostintele acumulate te ajuta in relatia cu Dumnezeu?... Cred ca este la fel de simplu: dupa felul in care raspunzi si tu ASTAZI la orice chemare a Lui! Firesc ar fi sa facem acelasi lucru ca si Sfintii Apostoli, caci daca incepem sa ne etalam "viziunea" asupra ceea ce inseamna sa fi crestin prin citate ce ne consolideaza parerile, atunci suntem asemenea eruditului care nu se intelege nici pe el insusi, nici pe ceilalti nu-i poate face sa-l inteleaga.

In traditia japoneza exista un proveb: "Daca cineva iti arata Luna, nu te uita la degetul celui ce ti-o arata!…". De doua mii de ani nu au incetat unii oameni –Sfintii Apostoli la inceput, apoi Sfintii Parinti- sa ne indrume catre Hristos, dar noi de cele mai multe ori ne uitam numai la ei ca oameni (ar fi fost mult mai folositor sufleteste daca vedeam dragostea cu care au slujit Lui…) cu slabiciuni, cu greseli omenesti. Acest lucru a luat mare amploare in zilele noastre, cand suntem indemnati sa vedem nu “degetul lor, ci "necuratia" lor. Nu-i intamplator, ci distrugator! Pentru ca duhurile viclene nu vor sa vedem pe Mantuitorul si lucrarea Sa in lume, ci sa ne acoperim nepasarea cu atentia indreptata catre lucruri smintitoare. Si culmea ca Dumnezeu nu se uita la pacatul pe care l-ai facut, ci la pocainta cu care iti ridici privirea catre El!!!

Iar ceea ce caracterizeaza vremurile de astazi este dependenta! Fie am realizat, fie nu, astazi mai mult ca niciodata cuvantul "dependent" este sinonim cu comportamentul zilnic al fiecaruia dintre noi. Suntem dependenti de telefoane, de masina, de serviciu, de prieteni, de distractii, de televizor, de internet, de aproape tot ceea ce ne inconjoara… Iar aceasta dependenta ca stare de subordonare ne slabeste puterea de a fi liberi, ne supune printr-un atasament total ce de multe ori devine stare patologica de orice altceva in afara de Dumnezeu! Daca omul isi pierde darul de a fi liber, atunci pierde puterea de a se elibera de firea inclinata spre pacat.

Dumnezeu a iubit omul si i-a daruit libertatea! Omul nu L-a iubit cu adevarat pe Dumnezeu si s-a inrobit iubirii de sine. Iubirea de sine ne impiedica sa vedem cu adevarat ceea ce este bineplacut Domnului: dreptul de a fi liber si stapan al vietii tale. "Dumnezeu a iubit pasarile si a creat copacii, omul a iubit si el pasarile si a creat custile pentru ele…" (Jacque Deval). Cu atat mai mult pentru om, a creat o lume intreaga! Iar el s-a ascuns si s-a conditionat de o frunza de smochin!!!

Poate ca pentru acesti Apostoli care au devenit pescari de oameni langa Hristos, pescuitul era singura lor sursa de venit si modul in care-si puteau intretine familia. Nu L-au intrebat ce va fi dupa ce vom urma Tie Doamne?... Nici nu L-au rugat sa aiba giija de famiile lor, ci au urmat in si prin credinta Lui, iar toate celelalte s-au adaugat lor. Chemarea a fost si este inceputul mantuirii, raspunsul nostru afirmativ este in acelasi timp atat urmarea lui Hristos, cat si strigatul tainic al sufletului ce vrea sa fie liber de grijile, indoielile si placerile acestei lumi.

In Hristos omul trebuie sa se simta liber. Daca nu se simte liber, atunci ceva nu este in regula cu credinta lui. Credinta poate fi simpla si curata, dar poate fi si "profunda"; insa prin acest "profund" nu ma pot referi la adancimea trairii, ci la greutatea cunostintelor pe care vrem sa le avem despre Dumnezeu si Biserica, care fara sa vrem ne impovareaza atat de mult ca ne ingropam efectiv credinta. Ca exemplu voi spune ca omul de la tara intotdeauna se roaga mult mai profund si sincer prin simplitatea lui, decat cel ce a studiat citind mult si bine, dar acum nu se roaga, ci tine "prelegeri" despre ceea ce ar vrea sa fie. Credeti-ma si eu tanjesc dupa aceasta simplitate pe care am pierdut-o…

Cand mintea cunoaste spunem ca avem cunostinte, cand inima cunoaste spunem ca iubim, cand sufletul cunoaste ce spunem?...

Arhim. Siluan Visan