Paginile revistei se constituie într-un adevărat tezaur cultural menit să fixeze în timp - timpul literar şi cel istoric - un eveniment care an de an, la Botoşani, demonstrează că Poezia îşi merită nu doar locul în Cetate, ci şi pe Cetăţenii săi. Acordarea Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" pentru Opera Omnia, prin trăinicia celor două decenii, dar mai ales prin calitatea incontestabilă a autorilor premiaţi, pare să fie singurul act cultural care a reuşit să redea Botoşanilor statutul pe care îl merită.
Aşadar, zeci de pagini ale revistei Hyperion sunt dedicate Zilelor "Mihai Eminescu", eveniment în cadrul cărora s-a acordat cel mai râvnit premiu literar din România, decernat în acest an poetului Ion Mircea, căruia i se alătură cei doi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" pentru Opera Prima, Andrei Dosa şi Crista Bilciu.
Impresionant interviul acordat de poetul laureat, Gellu Dorian determinându-l pe Ion Mircea să refacă drumul spiritual al trecerii pe tărâm botoşănean, prilej pentru cititor de a vedea - prin sufletul, ochii şi inteligenţa unui mare poet - ceea ce Botoşanii au mai de preţ: Eminescu. Redăm două fragmente din acest interviu:
"Sfânta Liturghie și săvârșirea Te Deum-ului din 15 ianuarie, la Biserica Uspenia din Botoșani, acolo unde se găsește și astăzi cristelniţa în care a fost botezat pruncul Mihai Eminovici. Asistând, cu primarul Cătălin Flutur, cu celelalte oficialităţi ale urbei, cu confraţii noștri scriitori veniţi de peste tot, din ţară dar și din fostele ei provincii istorice (Bucovina de Nord și Basarabia), alături de enoriașii sfântului lăcaș, asistând la acele momente înălţătoare, m-a cutreierat un gând. Voi încerca să-l transcriu, deși sunt conștient că el încă nu s-a sedimentat cum trebuie, de aceea îmi cer cu anticipaţie iertare pentru stângăcia articulării lui. Știm cu toţii că anul 2011 a fost declarat, de către Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Anul Sfântului Botez și al Sfintei Cununii. Se făcea că, în acele clipe, am pornit un pelerinaj cu cristelniţa-tezaur de la Botoșani, deplasându-ne până la București și de la București până dincolo de Timișoara, iar de acolo îndărăt, până dincolo de Constanţa, la pragul Mării Negre, așa încât, cu acest însemn al dăinuirii culturii și spiritualităţii noastre, să facem, simbolic, semnul Sfintei Cruci peste întreg pământul românesc".
"Erau ceasurile Vecerniei când am ajuns la obștea de maici de la Vorona. Se răsturna din cer peste noi o ninsoare cum nu s-a mai văzut. Ne-am lăsat în grija Maicii Teofana Scântei, o adevărată gherontisa, stareţa așezământului monahal care a primit sub acoperișul lui, de-a lungul vremii, atâţia creștini, fie începători, sporiţi sau desăvârșiţi. A rămas pentru altădată făgăduita întâlnire cu fabuloasa bibliotecă a mănăstirii, așa cum a rămas pentru o altă duminică a fiinţei noastre întâlnirea cu Sfântul Cuvios Onufrie, ale cărui sfinte moaște odihnesc nu departe de vatra care ne-a găzduit, la Sihăstria Voronei. Acum, la Vorona, cum spuneam, ne-am dăruit doar o clipă de reculegere și recunoștinţă, la adăpostul acestui venerabil centru al Ortodoxiei românești. La plecare, ne-am lăsat pradă iarăși fulgilor imponderabili și neîntinaţi pe care Pronia, în marea Ei mângâiere, i-a trimis peste noi. "Crucea bizantină e ca un fulg de zăpadă; mic reprezentant al Universului", citim undeva în manuscrisele eminesciene. Eminescu a lăsat tot prin manuscrise o constatare uluitoare: în spaţiul catolic, de pildă, fulgii de zăpadă cristalizează în forma crucii latine, pe când la noi cristalizează după "chipul" crucii grecești, ortodoxe. De unde știu, oare, fulgii deosebirile de credinţă dintre Apus și Răsărit? Tot Poetul ne dă lămurirea când spune că: "nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea Domnului".
Regăsim şi rubricile consacrate de Poezie, Proză, Beletristică, Eminescu in aeternum sau Universalis. În acest număr al revistei Hyperion semneaza Ion Mircea, Gellu Dorian, Mirea Martin, Dinu Flamând, Lucian Alecsa, Andra Rotaru, Andrei Dosa, Crista Bilciu, Tazio Torrini, Paul Mihalache, Gheorghe Neagu, Ştefan Doru Dancus, Cristina Scarlat, Petruţ Pârvescu, Liviu Georgescu, George Vulturescu, Gheorghe Iova, Vasile Baghiu, Ghenadie Nicu, Ioana Miron, Doina Postolachi, Florina Isache, Paul Vinicius, Robert Şerban, Dan Perşa, Anatol Moraru, A.G. Romilă, Cezar Florescu, Vasile Iftime, Ghenadi Mamlin, Lucian Băleanu Leo Butnaru, Florin Caragiu, Paul Gorban, Maria Baciu, Mariana Rânghilescu, Ciprian Manolache, Radu Voinescu, Valentin Coşereanu, Antonio Patraş, Vasile Spiridon, Geo Vasile, Marie-Helene Fabra (Brătianu), Aeturo Perez-Reverte, Dragos Cojocaru, Mihail Andreevici Osorghin, Adriana Nicoară, Leonte Ivanov, Arseni Tarkovski, Enzo Rega, Al. Cistelecan, Anton Adămuţ, Constantin Iftime, Marius Chelaru, Ionel Savitescu, Gică Manole, Liviu Pendefunda, Mircea A. Diaconu, Carmen Mirela Băleanu, Vasile Proca, Mircea Oprea, Remus Valeriu Giorgioni.
În rubrica Accente, redactorul-şef al revistei Hyperion scrie despre Premiul Naţional, un brand care, dincolo de accentele spirituale, festive sau spectaculare, are nevoie mai mult ca oricând de o protecţie legislativă:
"(...) Ce m-a determinat să scriu acest articol? O situaţie ivită recent, avînd la bază o salbă întreagă de astfel de iniţiative, finalizate din păcate peste tot prin ţară, a dus în derizoriu noţiunea de "Premiu Naţional". Plecînd de la premiza de mai sus, și privind în vitrina altor ţări care acordă scriitorilor lor premii naţionale, nu am observat ca, de exemplu, Franţa, pe lîngă Premiul Hugo, considerat premiu naţional, să mai acorde și un premiu Balzac sau un altul, tot naţional, Baudelaire, așa cum Germania nu acordă și alte premii naţionale pe lîngă Goethe, fie Novalis sau Holderlin, precum Spania nu acordă scriitorilor merituoși decît Premiul Cervantes, ori Italia, doar Premiul Dante. Pînă cînd și Rusia nu acordă decît Premiul Naţional Pușkin. Or la noi, deși există consacrat un Premiu Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", care se acordă de peste douăzeci de ani, în fiecare an, unui poet român pentru Opera Omnia, au mai apărut între timp și alte "premii naţionale pentru poezie": Arghezi, la Târgu Cărbunești, și, recent, la Bacău, Premiul Naţional de Poezie "George Bacovia". N-ar fi exclus să mai fie și alte premii naţionale pentru poezie pe te miri unde, care nu fac altceva decît să ducă în banalitate acest fapt. Astfel ar urma să apară, în timp, unii poeţi care pot lua vreo două sau trei premii naţionale, ceea ce, desigur, n-o să vedem că se petrece în altă parte. Despre această caracteristică a unui premiu s-a mai discutat și cu alte prilejuri, fie în anchete dedicate fenomenului, fie la mese rotunde sau alte forme care, se vede, în mentalul unora nu au clarificat nimic, așa cum, de fapt, nu se clarifică niciodată nimic în spaţiul românesc cînd este vorba de subiectivism. Au intrat în conștiinţa publică două instituţii care au consacrat cîteva premii de reală importanţă în decursul anilor: Academia Română, care, în ultima vreme, nu mai dă greutatea necesară premiilor sale, acestea fiind puţin rîvnite, și Uniunea Scriitorilor din România, care are în regulamentul de acordare și un Premiu Naţional pentru Literatură. Și ar fi suficient, pentru a demonstra respectul și recunoștinţa faţă de adevărate valori ale literaturii române.
(...)
Ceea ce a devenit acest premiu după două decenii de existenţă, aducînd în conștiinţa publică dar și a criticii literare numele celor mai importanţi poeţi români de azi – pentru unii dintre ei premiul fiind și o reparaţie morală -, ar fi trebuit să impună respectul cuvenit și în conștiinţa imitatorilor de evenimente de acest tip. Prin ceea ce a demonstrat că este, Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" a devenit o instituţie naţională, care, în perspectiva timpului imediat, va consolida și alte împliniri pe lîngă cele de acum, cum a fost anul trecut editarea colecţiei Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" la Editura Paralela 45, și anume înfiinţarea unui Muzeu Naţional al Poeziei în clădirea ce se află pe locul casei în care s-a născut Mihai Eminescu și amplasarea în Centrul istoric al municipiului Botoșani a unor statui ale poeţilor premiaţi și, din păcate, dispăruţi. Acestea toate, într-o viitoare finalitate, se pot adăuga la deja greutatea și importanţa acestui premiu, care, datorită legitimării lui de către un juriu naţional de mare notorietate și responsabilitate, a devenit, pe drept, cel mai rîvnit premiu de gen acordat în România. O tradiţie deja de peste douăzeci de ani nu poate lăsa nepăsător pe nimeni. Mai ales pe cei care, din lipsă de inspiraţie, sau din dorinţa de a imita ceva ce deja este consacrat, dau drumul unor
premii naţionalela care atașează numele unui poet român important, cum a fost anul trecut la Bacău, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la nașterea lui George Bacovia. Astfel de paralelisme, în percepţia celor care au pecetluite blazoanele și brand-urile de naţiuni consolidate, nu dau bine. Și un Premiu Naţional este un bun ambasador care poate impune în plan internaţional o literatură prin numele scriitorilor care dau greutate premiului. Or dacă, în biografia unui scriitor scrie că a luat vreo trei-patru premii naţionale, sub acoperișul diverselor nume de scriitori, acel scriitor, la o primă ochire, ar putea fi privit cu circumspecţie și lăsat deoparte.
Nu știu ce ar trebui de făcut pentru impunerea unui astfel de brand existent. Cred că o lege, în acest sens, ar fi benefică. Altfel te poţi trezi că OSIM-ul poate da patentul Premiului Naţional unui ins tenace, așa cum s-a întîmplat și cu revista "Luceafărul", o revistă de mare tradiţie în cultura română, revistă care a ajuns pe mîna unor veleitari din Botoșani, în timp ce revista adevărată, în corpusul ei tradiţional, apare la București sub un alt nume. Și apoi, să vezi în lista de laureaţi nume de tot felul, care ar îngropa definitiv și această consacrată tradiţie", scrie Gellu Dorian în rubrica Accente.
CITESTE INTEGRAL REVISTA HYPERION
