O poveste reala despre frumusetea muzicii, a artei si rolul ei ca un echilibru intr-o lume dominata de lucruri care nu ne fac placere. Povestita de Neagu Djuvara, consemnată de Cristina Bazavan.

Am fost trimis pe front, pe Prut, cu 8 zile înainte să înceapă războiul, în 1941.
După câteva luni am fost rănit, din fericire uÈ™or, am stat o lună în spital. Și era regula ca să ai 6 zile libere convalescență, concediu. Ghinionul lui MoÈ™ Neagu e că în ziua în care eu ieÈ™eam din spital se raportează ordinul acela: nu se mai dau libere cele 6 zile. Aoleo, iată-mă trimis la Tiraspol la un centru de recuperare înainte de a fi trimis pe front.
Eram nenorocit. Voiam È™i eu să mă mai duc acasă 6 zile. Întâmplarea făcea că È™eful lagărului de recuperare de la Tiraspol era un colonel locotenent de la Mihai Viteazu care mă cunoÈ™tea. Mă cheamă.
– Mă Djuvara, să È™tii că s-a raportat din nou ordinul ăla, aveÈ›i 6 zile.
– Da, domnule colonel, dar 6 zile de aici… 2 le pierd până ajung la IaÈ™i…
– Nu, uite e un avion acolo pe câmp. Te duci cu el.
Nu mă urcasem într-un avion niciodată. M-a adus până la BucureÈ™ti pe neaÈ™teptate.
Sosesc la BucureÈ™ti, nevastă-mea surpriză mare: cum să ajung aÈ™a în câteva ceasuri.
Ea avea un bilet la Ateneu, cu o prietenă, unde tocmai Enescu cânta concertul lui Beethoven pentru vioară È™i orchestră. BineînÈ›eles că prietena nevesti-mii renunță la bilet È™i eu în grabă scot cizmele, hainele…
Mi-aduc aminte, vă dau un amănunt – cum să-i zic – vulgar… Aveam un fel de centură la brâu, din cauza frigului, È™i când am scos-o au colcăit păduchii. Nevastă-mea a aruncat-o în baie È™i se vedea în apă cum înotau păduchii.
BineînÈ›eles că m-am spălat, m-am dat cu odicolon pe mine È™i îmbrăcat în È›ol festiv – cum spune vulgar lumea – mă simÈ›eam aÈ™a de uÈ™urel… O haină frumoasă de lână fină mă făcuse alt om.
Și sosesc în rândul întâi la Ateneu È™i cânta Enescu concertul pentru vioară È™i orchestră al lui Beethoven.
(pauză lungă)
Contrastul dintre viaÈ›a pe care o dusesem pe front, mizeria aceea, noroiul, bombardamentele È™i splendoarea acestei muzici divine È™i cântate de un om ca Enescu…
(pauză)
Când a terminat prima parte a concertului, plângeam. Și plângeam aÈ™a de tare ca nu aveam curajul să mă întorc către sală.
(pauză lungă)
Chiar acum, vedeÈ›i, îmi vine un nod în gât când îmi amintesc de acel moment.
(pauză)
Îmi ziceam: cum se poate ca în acelaÈ™i moment pe lumea asta să existe mizeria de pe front – bombardamentele în picaj, bombele care È™tii că sunt pentru tine, infernul ăla – È™i o sală de muzică în care îl vezi pe Enescu cântând?
Și acum am un nod în gât gândindu-mă ce emoÈ›ii poÈ›i să ai în viață față de asemenea contraste.

 

CITEȘTE ȘI: "DUMINICĂ DIMINEAȚĂ! Peste 100 de păsări și trei capre moarte într-un incendiu ..."