O poveste reala despre frumusetea muzicii, a artei si rolul ei ca un echilibru intr-o lume dominata de lucruri care nu ne fac placere. Povestita de Neagu Djuvara, consemnată de Cristina Bazavan.

Am fost trimis pe front, pe Prut, cu 8 zile înainte să înceapă războiul, în 1941.
După câteva luni am fost rănit, din fericire ușor, am stat o lună în spital. Și era regula ca să ai 6 zile libere convalescență, concediu. Ghinionul lui Moș Neagu e că în ziua în care eu ieșeam din spital se raportează ordinul acela: nu se mai dau libere cele 6 zile. Aoleo, iată-mă trimis la Tiraspol la un centru de recuperare înainte de a fi trimis pe front.
Eram nenorocit. Voiam și eu să mă mai duc acasă 6 zile. Întâmplarea făcea că șeful lagărului de recuperare de la Tiraspol era un colonel locotenent de la Mihai Viteazu care mă cunoștea. Mă cheamă.
– Mă Djuvara, să știi că s-a raportat din nou ordinul ăla, aveți 6 zile.
– Da, domnule colonel, dar 6 zile de aici… 2 le pierd până ajung la Iași…
– Nu, uite e un avion acolo pe câmp. Te duci cu el.
Nu mă urcasem într-un avion niciodată. M-a adus până la București pe neașteptate.
Sosesc la București, nevastă-mea surpriză mare: cum să ajung așa în câteva ceasuri.
Ea avea un bilet la Ateneu, cu o prietenă, unde tocmai Enescu cânta concertul lui Beethoven pentru vioară și orchestră. Bineînțeles că prietena nevesti-mii renunță la bilet și eu în grabă scot cizmele, hainele…
Mi-aduc aminte, vă dau un amănunt – cum să-i zic – vulgar… Aveam un fel de centură la brâu, din cauza frigului, și când am scos-o au colcăit păduchii. Nevastă-mea a aruncat-o în baie și se vedea în apă cum înotau păduchii.
Bineînțeles că m-am spălat, m-am dat cu odicolon pe mine și îmbrăcat în țol festiv – cum spune vulgar lumea – mă simțeam așa de ușurel… O haină frumoasă de lână fină mă făcuse alt om.
Și sosesc în rândul întâi la Ateneu și cânta Enescu concertul pentru vioară și orchestră al lui Beethoven.
(pauză lungă)
Contrastul dintre viața pe care o dusesem pe front, mizeria aceea, noroiul, bombardamentele și splendoarea acestei muzici divine și cântate de un om ca Enescu…
(pauză)
Când a terminat prima parte a concertului, plângeam. Și plângeam așa de tare ca nu aveam curajul să mă întorc către sală.
(pauză lungă)
Chiar acum, vedeți, îmi vine un nod în gât când îmi amintesc de acel moment.
(pauză)
Îmi ziceam: cum se poate ca în același moment pe lumea asta să existe mizeria de pe front – bombardamentele în picaj, bombele care știi că sunt pentru tine, infernul ăla – și o sală de muzică în care îl vezi pe Enescu cântând?
Și acum am un nod în gât gândindu-mă ce emoții poți să ai în viață față de asemenea contraste.

 

CITEȘTE ȘI: "Dezvăluiri incredibile: „Cel mai talentat fotbalist din România doarme doar două..."