O lacrimă de s-ar naÅŸte în inimile tuturor românilor vom ÅŸti că încă mai putem spera în renaÅŸtere, că nu avem conÅŸtiinÅ£ele ÅŸterse, că trezia mai presus de orice nu ne duce în pieÅ£ele publice la sarmale, cârnaÅ£i cu fasole ÅŸi aplauze în faÅ£a rămăşiÅ£elor armatei române umilite ÅŸi înrobite cum niciodată n-a fost.
Văd oameni neÅŸtiutori, văd oameni cu feÅ£ele înnegrite de minciuna celor care din 89 încoace nu fac decât să ne convingă de "adevărul" lor, de istorici vânduÅ£i, de mancurÅ£i ÅŸi izgonitori din istorie. Istoria nu e cea spusă, scrisă de ei, ci adevarul aÅŸa cum a fost trăit de inaintaÅŸii noÅŸtri atunci când au transformat plugul în sabie, sumanul în uniformă militară, piepturile în baricade de dupa care au strigat inamicului: Pe aici nu se trece!
Într-o iarnă ca aceasta ne îngropăm în uitare nu numai pe noi înÅŸine, ci pe cei care odinioară ÅŸtiau ce e mândria de a fi român.
Åži nu voi sărbători, cum n-am facut-o în toÅ£i anii de după lovitura de stat dată comuniÅŸtilor de alÅ£i comuniÅŸti mai răi, mai vânzători decât ceilalÅ£i, ci mă voi întoarce în aduceri aminte cu muzica soÅ£ilor Ion ÅŸi Doina Aldea Teodorovici - uciÅŸi ÅŸi ei, cum ucis a fost ÅŸi cel ce le scria versurile, pe un timp rece de toamnă sau iarnă -, pentru ca noi să nu uităm, pentru ca noi să ne amintim acum ÅŸi în veÅŸnicie cine suntem. (Radu Soare)
