O lacrimă de s-ar naşte în inimile tuturor românilor vom şti că încă mai putem spera în renaştere, că nu avem conştiinţele şterse, că trezia mai presus de orice nu ne duce în pieţele publice la sarmale, cârnaţi cu fasole şi aplauze în faţa rămăşiţelor armatei române umilite şi înrobite cum niciodată n-a fost.
Văd oameni neştiutori, văd oameni cu feţele înnegrite de minciuna celor care din 89 încoace nu fac decât să ne convingă de "adevărul" lor, de istorici vânduţi, de mancurţi şi izgonitori din istorie. Istoria nu e cea spusă, scrisă de ei, ci adevarul aşa cum a fost trăit de inaintaşii noştri atunci când au transformat plugul în sabie, sumanul în uniformă militară, piepturile în baricade de dupa care au strigat inamicului: Pe aici nu se trece!
Într-o iarnă ca aceasta ne îngropăm în uitare nu numai pe noi înşine, ci pe cei care odinioară ştiau ce e mândria de a fi român.
Şi nu voi sărbători, cum n-am facut-o în toţi anii de după lovitura de stat dată comuniştilor de alţi comunişti mai răi, mai vânzători decât ceilalţi, ci mă voi întoarce în aduceri aminte cu muzica soţilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici - ucişi şi ei, cum ucis a fost şi cel ce le scria versurile, pe un timp rece de toamnă sau iarnă -, pentru ca noi să nu uităm, pentru ca noi să ne amintim acum şi în veşnicie cine suntem. (Radu Soare)
