Am mai scris despre acest lucru în cîteva rînduri, însă, aşa cum este şi firesc, lipsa de fonduri, în primul rînd, apoi lipsa de imaginaţie şi voinţă de a face din Botoşani un oraş spre care să se îndrepte cu adevărat ochii lumii au împiedicat orice minimă realizare în ceea ce eu vedeam că ar fi demn de făcut într-un oraş care duce pe umerii lui o întreagă istorie culturală a României.

Faptul că acum întreg oraşul se află într-un imens şantier pare a fi un bun început în demararea unor proiecte. În primul rînd, refacerea Centrului Vechi, numit Centru Istoric, ar fi putut însemna şi primul pas spre modernizarea şi îmbunătătţirea imaginii tradiţionale, de marcă. Însă, din păcate, nu o să fie deloc aşa, pentru că, în primul rînd, a reface doar 17 clădirii din totalul mult mai mare ca număr, nu va însemna mare lucru şi aproape că nici nu se va vedea, iar în al doilea rînd, refacerea infrastucturii şi a pietonalului pare a fi singurul aspect durabil si serios. Dar, din păcate, aceste realizări, pe care le vom vedea gata prin august, vor fi umbrite de repopularea acestui site cu aceeaşi populaţie care a adus la degradare un monument arhitectonic unic în România. Justificarea că acolo sunt clădirii sociale, care vor fi puse la dispoziţie, la sume modice, unor chiriaşi mai mult sau mai puţin conştienţi de eforturile făcute pentru a scoate din mizerie locul populat de indivizi care nu au nici un respect pentru nimic absolut, nu va acoperi valul infestator care va scoate iarăşi Centrul Istoric al Botoşanilor dintr-un eventual interes turistic.
 
Tot aici, acum, ar fi trebuit realizat, în clădirea care se află pe locul casei în care s-a născut Eminescu, un Centru Naţional al Poeziei, ca un muzeu dedicat acesteia, Botoşanii fiind la ora aceasta singurul oraş din România care are toate argumentele să realizeze aşa ceva: naşterea lui Eminescu aici, Catedrala oraşului - Uspenia, în care a fost botezat Eminescu, 20 de ediţii ale celui mai important premiu pentru poezie, mize care, pentru un alt oraş, ar fi adus proiecte care ar fi fost realizate şi puse în valoare. Despre ce ar însemna un astfel de centru naţional al poeziei am mai scris în mai multe rînduri, iar ideile au fost doar apreciate, dar nerealizabile tot dintr-un soi de lehamite faţă de actul cultural durabil, de interes naţional şi nu numai. Un astfel de centru ar schimba faţa oraşului vechi, în care ar activa galerii de artă, anticariate, magazine de antichităţi, fundaţii culturale, magazine de profil, instituţii care ar scoate din spaţiu lumpenul ce se pregăteşte să se instaleze iarăşi.

Refacerea Pietonalului Unirii şi a pieţei civice ar fi putut fi prilejul unei schimbări totale a acestora. În primul rînd piaţa care cuprinde în ansamblul ei clădirea Primăriei, Palatul Administrativ ar trebui radical schimbată. Din aspectul ei de parc botanic, ar trebui să devină o piaţă deschisă, largă, cu o statuie a unei mari personalităţi sau a patronului spiritual al oraşului (statuie care este executată de ani buni de zile şi stă în atelierul sculptorului de la Bucureşti), iar, pentru a pune în evidenţă şi conştiinţă publică vie marile valori ale oraşului, fie cele născute aici, fie cele devenite cetăţeni de onoare, piaţa ar trebui să aibă marcate numele acestora în plăci de marmoră, fie sub formă de stea, fie altă formă, realizare ce ar atrage atenţia spre marea tradiţie culturală a oraşului dar şi spre viaţa culturală de rang naţional ce se desfăşoară aici. Or aşa cum se preconizează, va fi tot o piaţă-parcare, cu macadan, în care se vor înghesui maşinile aleşilor locali şi ale oamenilor de afaceri înghesuiţi la uşile Primăriei sau la cele ale Consiliului Judeţean pentru cîte o felie de afacere profitabilă cu statul, scoţînd-o din eventuala atenţie a unor interese turistice. Nu doi-trei arbori, fie şi magnolii, dau perspectiva pieţei, ci, dimpotrivă, o ascund, făcînd ca de la distanţă să se vadă dintre copaci doar turla primăriei sau zidurile teatrului şi nici măcar bustul poetului Mihai Eminescu. Păstrat aşa, va deveni un spaţiu pierdut, neinteresant. Refăcut ca o piaţă de tip Piaţa civică din Roma, cu elementele menţionate mai sus, calitatea acesteia poate interesa turistic şi personaliza la un grad foarte ridicat oraşul. Cum de altfel Pietonalul Unirii, atît de generos ca spaţiu, ar putea fi locul de amplasare a unor statui sau busturi ale unor personalităţi marcante, care să amintească prezentului valoarea unui trecut care impune, ori alte statui artistice care să atragă privirile celor interesaţi de acest loc care leagă centrul civic cu bulevardul şi Parcul Eminescu.

De asemenea, pietonalul bancar ar trebui să arate ca Piaţa Spaniei din Roma, nu ca acum sau ca după refacere, probabil, o cale simplă de trecere. Aşa cum şi Pietonalul Transilvaniei ar trebui finalizat şi făcut în continuarea pieţei din Centrul vechi, în care amplasarea unor statui ale personalităţilor care s-au născut în Botoşani sau pur şi simplu statui decorative de mare artă ar pune iarăşi o amprentă de personalizare maximă oraşului numit de mulţi oraş al poeziei sau oraş al culturii.

Nu mai vorbesc de Bulevardul Eminescu şi parcul care acum este un amalgam întreg, loc de joacă pentru copii şi arenă de table şi şah pentru pensionari. Aspectele celor două mari puncte de atracţie ar trebui să arate extraordinar, în aşa fel încît să întregească ansamblul unui oraş unic în România. Păstrat aşa, va fi tot marca unui oraş urît, cum deja l-au catalogat unii dintre locuitorii lui, gata oricînd să-l părăsească.
          
Chiar şi atît dacă s-ar realiza, edililor de azi ar trebui să li se facă statui chiar din timpul vieţii.

Gellu DORIAN (Fundatia Hyperion, partener în cadrul campaniei "Botoşaniul în care vreau să trăiesc", material in afara competiţiei)

 


Intră AICI şi află cum te poţi înscrie în competiţie şi care sunt premiile campaniei "Botoşaniul în care vreau să trăiesc!