Vechea pecete a Botoşanilor, alături de la fel de vechea organizare municipală concretizată în instituţia şoltuzului (voitului, în cazul celor reprezentându-i pe locuitorii armeni), cu acel consiliu al celor 12 pârgari (uneori apare şi pârgarul cel mare), reprezintă expresia relativei libertăţi urbane româneşti concretizată prin privilegiul de sigilare a actelor proprii. În acelaşi timp, pecetea târgului Botoşani se înscrie în şirul sigiliilor urbane moldoveneşti cu elemente figurative ce îşi trag originea din cadrul natural rustic, sugerând apartenenţa la un mediu rural iniţial, în care s-au conturat formarea şi evoluţia târgului.
Însemnul municipal al Botoşanilor este o pasăre, identificată de toţi cercetătorii cu păunul. Folosirea păunului ca emblemă sigilară a Botoşanilor este expresia simbolică a statutului privilegiat al acestui târg, deosebit de toate celelalte oraşe ale Ţării Moldovei prin aceea că era târg al Doamnei. În acelaşi sens, Eugenia Greceanu remarcă faptul că alegerea păunului ca simbol individualizant al târgului Botoşani, în egală măsură târg al Doamnei, arată o bună cunoaştere a mitologiei greco-romane, păunul fiind atributul caracteristic al Junonei.
Fără îndoială, sigiliul reprezentând păunul a început a fi folosit din momentul în care Botoşanii devin apanaj al Doamnei. Probabil că atunci a şi fost înlocuită vechea marcă sigilară a târgului, pe care trebuie să o fi avut Botoşanii, dacă nu cumva tot păunul va fi fost pe sigiliul lor şi înainte, caz în care, printr-o fericită coincidenţă, devenind feudă a Doamnei, vechea reprezentare a peceţii le va întări şi mai mult noua identitate.
Primul document cunoscut pe care s-a aplicat sigiliul Botoşanilor este cel din 20 iulie 1603, prin care şoltuzul în funcţie, cu cei 12 pârgari, fostul şoltuz şi alţi oameni buni din târg sunt martori la zălogirea unei case dintr-un sat de la ţinutul Sucevei către Pătraşcu, ureadnic din Botoşani. Următorul document ştiut pe care s-a aplicat, tot în fum, aceeaşi pecete, datează din 18 aprilie 1604. În legenda slavă a acestui sigiliu, bine executat, folosit probabil şi în secolul al XVI-lea, se utilizează, spre deosebire de sigiliile altor oraşe, nu termenul de târg, ci acela de miasto. În câmpul sigilar se observă o pasăre întoarsă spre stânga, fără a fi conturnată, ce pare a ţine ceva în cioc (un peşte?). Sub pasăre este o terasă uşor curbată la cele două capete, la unul dintre ele, cel din dreapta, fiind figurată şi o stea cu şapte raze. Pasărea este flancată în spate, la dextra, de un spic, iar în faţă, la senestra, de o vietate semănând cu o şopârlă, plasată cu capul în dreptul picioarelor păsării, ale cărei aripi întredeschise sugerează fie coborârea în zbor, fie pregătirea pentru a zbura. Întreaga reprezentare este încadrată într-un cerc format dintr-o linie dantelată în exteriorul căreia, un alt cerc delimitează spaţiul exergei. În exergă, legenda, în slavonă, are textul: "†SIIA PECEATĂ ESTĂ MIATĂ BOTĂŞIANSKĂGO".
Acest sigiliu este înlocuit ulterior de un altul, mai grosier executat, a cărui imagine s-a păstrat prin aplicarea pe un document din 5 august 1670. De această dată nu încape îndoială că pasărea din câmpul sigilar nu ar fi un păun, cu gâtul lung, bine evidenţiat şi coada răsfirată. Şi de această dată păunul este orientat spre stânga şi are sub el o terasă ce pare a reprezenta fie o coroană, fie o cetate peste care se suprapune un alt simbol, neidentificat. De o parte şi de alta al păsării sunt figurate câte o cunună de spice. În registrul de deasupra corpului păunului se află o mobilă neidentificată, susţinută de o terasă dreaptă. Legenda este în limba română, dar scrisă cu litere chirilice "† PECEATĂ TRĂG BOTĂŞ". Actul pe care s-a aplicat această pecete se încheiase în urma unei judecăţi orăşeneşti, pentru un loc de casă din mijlocul târgului, între feciorii unui armean cu nume românesc, Căldăruşe, şi un moldovean, mediatori fiind cei doi vornici de Botoşani iar martori, de-a valma, târgoveţi "rumâni şi armeani".
Aceeaşi pecete rotundă, cu diametrul de 3,3 cm, a fost aplicată, în fum, pe actul din 20 decembrie 1676, prin care Gheorghe al lui Pavel şi feciorii săi le dau călugărilor de la Mănăstirea Doamnei vatra unui heleşteu de pe apa Dresleucei, în contul unei mai vechi datorii, martori fiind Eremia, şoltuzul de Botoşani şi patru preoţi.
În cazul peceţii aplicate în fum pe actul din 22 iulie 1680, se poate desluşi doar legenda, pe care, comparând-o cu cea de pe sigiliile aplicate documentelor din 1676 şi 1670, constatăm că provine de la acelaşi tipar. Şi în acest document, pecetea târgului s-a aplicat deşi pricina respectivă nu era de resortul competenţelor sfatului municipal, fiind vorba de o vânzare de ocină dintr-un sat aflat în ţinutul Hârlăului, nici măcar în ocolul Botoşanilor, cumpărător fiind Constantin Jora, vornicul de Botoşani. Printre martori sunt amintiţi "Lupul, şoltuzul românesc din Botăşeni şi şoltuzul armenescu". În acest caz, aplicarea sigiliului trebuie înţeleasă ca o consacrare juridică a înţelegerii dintre părţi, în condiţiile în care persoana cu autoritate mai mare decât cea a şoltuzului, Jora, vornicul de Botoşani, care era chiar una dintre părţi, dispunea de pecetea inelară personală, care nu avea însă putere juridică; în plus, după cum am menţionat, Jora era parte în acest act de vânzare.
La 15 decembrie 1737, mai mulţi târgoveţi români, armeni şi evrei din târgul Botoşanilor stabilesc, în urma poruncii vornicului de Botoşani, valoarea casei cu pivniţă proprietatea lui Ion, sin Titicescu şi a fiului său vitreg. Acest document prezintă două elemente de specificitate: unul se referă la pecete, aplicată în fum, care este alta decât cea cu care se sigilaseră precedentele trei documente la care ne-am referit, iar celălalt are în vedere faptul că sigiliul târgului s-a aplicat deşi documentul nu îi pomeneşte nici pe şoltuz, nici pe pârgari.
Legenda noii peceţi, tot în limba română, este "† PECE
Spaţiul din interiorul conturului păsării este haşurat cu linii ce se întretaie. O altă deosebire faţă de vechea pecete o reprezintă locul în care s-a aplicat semnul †, marcând invocaţia simbolică. La vechea pecete, acest semn era aplicat în dextra sus, în timp ce la sigiliul din 1737 el se află jos, la mijloc, în dreptul picioarelor păunului, plasate de această dată mai realist, în dreptul centrului de greutate al păsării, nu în spatele acestuia, ca în sigiliul precedent.
Un al doilea lucru care atrage atenţia la acest document este faptul că sigiliul s-a aplicat în absenţa şoltuzului sau pârgarilor, ori cel puţin aceştia nu au fost menţionaţi ca atare. Putem bănui că măcar unul dintre cei care iscălesc de o parte şi de alta a peceţii, ca martori, făcea parte din consiliul municipal, în calitate de pârgar. Absenţa şoltuzului, deşi documentar el va fi constatat la Botoşani şi peste mai bine de 50 de ani, poate fi un indiciu al unei relative căderi în desuetudine a acestei funcţii, poate din cauza responsabilităţilor suplimentare, sau poate datorită pierderii de "substanţă" a funcţiei, prin preluarea unor atribuţii de către anumiţi slujbaşi domneşti; în ambele situaţii, calitatea de şoltuz nu mai era dezirabilă, fiind percepută mai curând ca o corvoadă aducătoare de necazuri şi consumatoare a unui timp preţios, care putea fi folosit în scopuri mai bune.
Nici în următorul document pe care s-a aplicat această nouă pecete nu este semnalată prezenţa şoltuzului sau a pârgarilor, ascunsă poate în masa amorfă a martorilor: "şi la această danie s-au tâmplat mulţi oamini buni şi târgoveţi de Botşeni [...]". În schimb, printre martorii care au asistat la încheierea tranzacţiei sunt pomeniţi "săhastrul Agafton" şi "protopopul de Botşeni", ceea ce ar putea însemna faptul că simpla aplicare a peceţii, ca garanţie juridică a valabilităţii actului încheiat, în absenţa şoltuzului, avea nevoie şi de garanţia morală, dată de prezenţa celor două feţe bisericeşti.
După alte câteva decenii, însemnul municipal al Botoşanilor este din nou schimbat. La 14 august 1779, pe actul pe care Cerbul, staroste de jidovi şi cu fraţii săi, vând un loc de casă din târg lui Adam Paraschiv, este aplicată o pecete nouă, prima diferenţă majoră faţă de cea precedentă fiind dată de poziţia în câmp a păunului, orientat de această dată spre dreapta.
O altă diferenţă lesne de observat este aceea că în noua pecete legenda este încadrată într-o exergă. Un element de noutate insolită îl constituie menţionarea în registrul inferior al câmpului, sub terasa pe care se află pasărea, care abia mai păstrează vagi asemănări cu un păun, a anului 1780. Aceasta era, aşadar, pecetea deja pregătită pentru anul următor, deşi până atunci mai erau patru luni! În exergă, cu litere mai îngrijite decât în precedentele sigilii, legenda se desfăşoară după cum urmează: "†PECETE TÂRGULUI BOTOŞONI" (sic!). Sugestiv pentru noile realităţi urbane din Botoşani şi din alte târguri ale Ţării Moldovei este locul în care s-a aplicat pecetea: în colţul din stânga jos al actului, înghesuită de iscăliturile părţilor implicate în vânzare şi ale martorilor lor. În dreapta peceţii, cel care a şi aplicat-o scrie: "Eu Pvăl cupar am pus pecete"; nici un cuvânt, aşadar, despre şoltuz, o instituţie care, cel puţin la Botoşani, era pe cale de dispariţie.
Deşi fusese făcută cu gândul de a fi folosită începând cu anul 1780, această pecete a fost retrasă nu atât din cauza scrierii defectuoase a numelui târgului (să fi fost meşterul care a făcut tiparul mai puţin familiarizat cu limba română?), cât mai ales deoarece în anul 1780 apare o nouă ştampilă municipală, reprezentându-l pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul. Legenda încadrată în exergă lămureşte noua situaţie: "PECETEA TÂRGULUI BOTOŞAN AFIEROSIT LA S
