Anii au trecut… S-a conturat sfertul de secol și, când stăteam noi să aflăm alte adevăruri din acele vremuri, stâlpul capitalismului editorial, apoi guru verbal al bărbilor despre democrație și societatea civilă, s-a destăinuit. Nu mai putea ține în el… Simțea nevoia să se elibereze. Șocant, chiar de "gradele" din spatele unui gest pe care l-a făcut atunci și care pare a-l fi măcinat.
Acum, "scriitorul" se spovedește publicistic. Că e la modă! O spovedanie, nu către cititori, ci pentru colegii de breaslă care l-au urmat fericiți, deh, îmbătați de aerul democrației din 90 (și ce puțin a ținut extazul și ce mult mahmureala dureroasă de după a acelui spirit neeliberat prin și din scriitura de sertar!).
Gabriel Liiceanu vine și ne confirmă lichelismul! El îi spune, sobru, "paranoia", povestindu-ne (hazliu, crede el!) despre cum i-a tratat pe post de cobai pe cei ce se aliniaseră în frontul Grupului pentru Dialog Social. Precursoarea "societății civile implementate" mai târziu.
La vremea respectivă ne spune că era prea temător. De fapt, laș… Prea guzgan ca să riste, drept pentru care, primind o lădă cu vin din partea șefului SRI de atunci, și suspectând-o ca fiind otrăvită, sticlă cu sticlă!, i-a aliniat pe "șoriceii" de la GDS și i-a tratat cu licoarea inspirației scriitorului eșuat. Că așa era cu paranoia licorilor otrăvite atunci.
Pebleaprivea înțepenită la ferestrele magazinelor pe care scria "Apă otrăvită!", elita, scriitoricească, privea dincolo de eticheta vinului posibil otrăvit doar pentru că fusese primit plocon de la șeful SRI.
Dar de ce tocmai acum această destăinuire? Mai ales că este o secvență relatată, de fapt, fără haz. Deși ar fi putut ieși măcar de un scheci (dar, deh!, are și destăinuirea sobrietatea ei). Să fi simțit Gabriel Liiceanu nevoia (ori datoria de serviciu?!) să scoată și el în evidență puritatea unui serviciu prea luat în tăbarcă în aceste vremuri?
Iar puținul haz al istorisirii se destramă când vine întrebarea de bun simț: oare de ce nu a aruncat
filosofulvinul la chiuvetă, dacă era spurcat de mâna serviciilor (sau cel puțin avea el această bănuială) și a acționat ca într-un roman pe care nu a reușit să-l scrie?
Cât de lichea trebuie să fii să verifici băutura posibil OTRĂVITĂ pe ceilalți? Mai ales că, spovedania se încheie apoteotic prin relatarea nerăbdării pe care a încercat-o în cele câteva zile în care a așteptat să vadă dacă a crăpat careva de la GDS. Și ce istorie am fi avut astăzi dacă ar fi crăpat, nu cei de la GDS, ci, în eroarea de a fi băut din paharul nepotrivit (schimbat într-un moment de neatenție de către lichea la întâlnirea cu "șarpele cu ochelari") chiar șeful SRI? Care l-a invitat la o discuție amicală, ba i-a mai și livrat lichelei, la domiciliu, o ladă cu vin. Ori debușeul deconspirării a venit din iluminarea pe care a trăit-o "filosoful" când a realizat că, de fapt, nici măcar dușmanii nu îl considerau demn de o moarte socratiană?!
Și da, asta da pagini de istorisiri din "explozia ființei sale"! Și nu pentru un an, așa cum și-a catalogat singur, "cum laude", jurnalul de filosof "Ușa interzisă!" (?!), jurnal împănat cu… rețete de bucătărie, ci, iată!, pentru 25 de ani de tăcere prin nescriere.
Dar, cum "filosoful" scrie rar și greu, practic orice rând are aspect de erudiție. Și ce contează că filosofia lui publicistică e umplută, pe lângă relatari despre personalități, trecute ori nu din paginile vieții, cu rețete de cârnați?! Ce, nu trece scriitura prin stomac?!
Cezar Adonis Mihalache
