Când a primit peÈ™cheÈ™ editura Politică, pentru a o reboteza È™i a face primul pas de capitalist, nu s-a temut că aceasta ar fi putut fi un măr otrăvit. Cu toate acele volume de politichie marxistă, cu toate debuÈ™eurile omagiale pe care editura respectivă le făcuse în epocă. Era un cadou prea mare pentru a mai È›ine cont dacă e imun ori nu la posibila tentaÈ›ie de a redita partea marxistă a unui sistem ce părea în agonie.

Anii au trecut… S-a conturat sfertul de secol È™i, când stăteam noi să aflăm alte adevăruri din acele vremuri, stâlpul capitalismului editorial, apoi guru verbal al bărbilor despre democraÈ›ie È™i societatea civilă, s-a destăinuit. Nu mai putea È›ine în el… SimÈ›ea nevoia să se elibereze. Șocant, chiar de "gradele" din spatele unui gest pe care l-a făcut atunci È™i care pare a-l fi măcinat.

Acum, "scriitorul" se spovedeÈ™te publicistic. Că e la modă! O spovedanie, nu către cititori, ci pentru colegii de breaslă care l-au urmat fericiÈ›i, deh, îmbătaÈ›i de aerul democraÈ›iei din 90 (È™i ce puÈ›in a È›inut extazul È™i ce mult mahmureala dureroasă de după a acelui spirit neeliberat prin È™i din scriitura de sertar!).

Gabriel Liiceanu vine È™i ne confirmă lichelismul! El îi spune, sobru, "paranoia", povestindu-ne (hazliu, crede el!) despre cum i-a tratat pe post de cobai pe cei ce se aliniaseră în frontul Grupului pentru Dialog Social. Precursoarea "societății civile implementate" mai târziu.

La vremea respectivă ne spune că era prea temător. De fapt, laÈ™… Prea guzgan ca să riste, drept pentru care, primind o lădă cu vin din partea È™efului SRI de atunci, È™i suspectând-o ca fiind otrăvită, sticlă cu sticlă!, i-a aliniat pe "È™oriceii" de la GDS È™i i-a tratat cu licoarea inspiraÈ›iei scriitorului eÈ™uat. Că aÈ™a era cu paranoia licorilor otrăvite atunci. Peblea privea înÈ›epenită la ferestrele magazinelor pe care scria "Apă otrăvită!", elita, scriitoricească, privea dincolo de eticheta vinului posibil otrăvit doar pentru că fusese primit plocon de la È™eful SRI.

Dar de ce tocmai acum această destăinuire? Mai ales că este o secvență relatată, de fapt, fără haz. DeÈ™i ar fi putut ieÈ™i măcar de un scheci (dar, deh!, are È™i destăinuirea sobrietatea ei). Să fi simÈ›it Gabriel Liiceanu nevoia (ori datoria de serviciu?!) să scoată È™i el în evidență puritatea unui serviciu prea luat în tăbarcă în aceste vremuri?

Iar puÈ›inul haz al istorisirii se destramă când vine întrebarea de bun simÈ›: oare de ce nu a aruncat filosoful vinul la chiuvetă, dacă era spurcat de mâna serviciilor (sau cel puÈ›in avea el această bănuială) È™i a acÈ›ionat ca într-un roman pe care nu a reuÈ™it să-l scrie?

Cât de lichea trebuie să fii să verifici băutura posibil OTRÄ‚VITÄ‚ pe ceilalÈ›i? Mai ales că, spovedania se încheie apoteotic prin relatarea nerăbdării pe care a încercat-o în cele câteva zile în care a aÈ™teptat să vadă dacă a crăpat careva de la GDS. Și ce istorie am fi avut astăzi dacă ar fi crăpat, nu cei de la GDS, ci, în eroarea de a fi băut din paharul nepotrivit (schimbat într-un moment de neatenÈ›ie de către lichea la întâlnirea cu "È™arpele cu ochelari") chiar È™eful SRI? Care l-a invitat la o discuÈ›ie amicală, ba i-a mai È™i livrat lichelei, la domiciliu, o ladă cu vin. Ori debuÈ™eul deconspirării a venit din iluminarea pe care a trăit-o "filosoful" când a realizat că, de fapt, nici măcar duÈ™manii nu îl considerau demn de o moarte socratiană?!

Și da, asta da pagini de istorisiri din "explozia fiinÈ›ei sale"! Și nu pentru un an, aÈ™a cum È™i-a catalogat singur, "cum laude", jurnalul de filosof "UÈ™a interzisă!" (?!), jurnal împănat cu… reÈ›ete de bucătărie, ci, iată!, pentru 25 de ani de tăcere prin nescriere.

Dar, cum "filosoful" scrie rar È™i greu, practic orice rând are aspect de erudiÈ›ie. Și ce contează că filosofia lui publicistică e umplută, pe lângă relatari despre personalități, trecute ori nu din paginile vieÈ›ii, cu reÈ›ete de cârnaÈ›i?! Ce, nu trece scriitura prin stomac?!
 
Cezar Adonis Mihalache