În urmă cu exact zece ani, un fost şef de bancă era arestat de procurorii de la Anticorupţie şi ţinut în beci două luni pentru – după cum s-a dovedit între timp – nimic. Iosif Pop îndrăznise să-i reclame pe propriii angajaţi de la Banca Transilvania pentru fraudă şi s-a trezit cu cătuşe chiar în timp ce scria plângerea. De atunci, nimeni n-a mai îndrăznit să dea cu băţul în muşuroiul mafiei bancare. Nici măcar nu mai era clar dacă operaţiunile de căpuşare mai există sau nu. Însă misterul tocmai s-a risipit: există!
 
Surprinzător este că a fost "dată în fapt" chiar şi o singură reţea: cu legături sau, de obicei, complicităţi în absolut toate structurile care-i puteau opri – se ştiau inexpugnabili. Fiecare bancă privatizată a moştenit câte o reţea groasă de "acoperiţi" ai câte unor servicii secrete existente sau defuncte. Când o parte au fost daţi afară – în valuri, ei şi-au găsit loc chiar şi prin băncile private înfiinţate de la zero – în tranşe.
 
Singurul lucru pe care ştiu să-l facă este să căpuşeze. Restricţia din partea "sectorului public" este să nu fie prea lacomi, ca în cazul Bancorex. Restricţia din partea "sectorului privat" este să nu strice bilanţurile. Aşa a apărut "parteneriatul public-privat" din sectorul bancar, care presupune că banii sunt sifonaţi în sectorul bancar dar pierderile şi le asumă statul, prin instituţii financiare special-înfiinţate pentru a înghiţi putregaiul gen Fannie Mae / FNGCIMM sau Freddie Mac / EximBank.
 
Se pare că România a reuşit o contraperformanţă uluitoare: dacă în general corupţia presupune deturnarea scopului unor instituţii pentru beneficii individuale, aici corupţia înfiinţează instituţii.

Lucian Davidescu