Sărbătorile de iarnă încep de pe 6 decembrie odată cu sărbătoarea Sfântului Nicolae, numită în unele zone Crăciunul copiilor, când copiii își pregătesc cu grijă încălțările în așteptarea darurilor care le vor fi aduse de Moș Nicolae, considerat precursorul lui MoșCrăciun, continuând cu Ajunul Crăciunului, Crăciunul, Anul Nou și se termină cu Boboteaza (”Arătarea Domnului”) celebrată pe 6 ianurie.
O lună în care românii se pregătesc spiritualicește să celebreze cum se cuvine toate momentele marcate în calendarul religios.
”Cerurile sunt deschise”
Despre această perioadă încărcată de tradiție, Angela Paveliuc-Olaru, etnograf, spune ”Începând de la sărbătoarea de Sfântul Nicolae, în satul românesc exista o anume vibraţie,un semn lăuntric pentru fiecare dintre membrii comunităţii, indiferent de vârstă, se simțea existența unui duh al sărbătorii”. Vorbind despre cercetările făcute în diverse zone ale României, discutând cu cei vârstnici află că în perioada premergătoare Crăciunului cerurile sunt deschise iar acest aspect este perceput de aceștia ”ca ceva ce face ca toate urările pe care colindătorii le spun la ferestrele caselor să fie auzite de către Dumnezeu şi, totodată, ele să se îndeplinească mai repede”.
”Să ai puterea de a ierta”
Lumea rurală a respectat întotdeauna ritualurile creștine specifice tuturor sărbătorilor , postul fiind unul dintre acestea perceput perceput ”nu numai ca un post al mâncării, ci şi al faptelor.
De aceea, se spune că oamenii trebuie să aibă grijă de sufletul lor – să fie mai buni, să facă o faptă bună, să fie mai atenţi şi cu ceea ce pun pe masă. Postul faptelor conta foarte mult, iar
să ai puterea de a ierta era o condiţie principală”, menționeză etnograful într-un interviu acordat publicației „Weekend Adevărul“. Din ritual nu lipseau spovedania și împărtășania.
Tot în perioada premergătoare Crăciunului gospodarii acordau o atenție deosebită curățeniei casei și a curții, o dovadă de respect pentru Dumnezeu și sărbătoarea Nașterii Mântuitorului.
”Era o grijă deosebită pentru văruitul vetrei. Dacă gospodina nu reuşea să văruiască întreaga cameră, vatra nu rămânea niciodată nevăruită”, adaugă Angela Paveliuc-Olaru impresionată fiind că întotdeauna vatra era proaspăt văruită, chiar dacă, uneori, stăpâna casei nu reușise să văruiască și încăperea în care se afla vatra.
Despre vatră, considerată un fel de altar al casei se leagă și un obicei din zona Darabaniului, descoperit în perioada cercetărilor etnografice,( o buturugă care trebuia să ardă continuu, fără ca jarul să se stingă) povestit de un bătrân care a menționat că ”trebuie să ţin lemnul aprins până după Sfântul Ion, pentru că pe măsură ce ne apropiem de Crăciun, cu atât zilele devin tot mai scurte, nopţile tot mai lungi, iar soarele este mai „zgârcit“ cu apariţia lui pe cer”.
Conform tradiției vestirea marii sărbători era, și este și astăzi, făcută de preot, de aceea gospodinele din unele zone moldave pregăteau 12 feluri de bucate de post , semnificând lunile anului, pe care preotul trebuia să le mănânce într-o anume ordine.
”12 feluri de bucate de post consumate într-o anumită ordine”
„Se recomanda să mănânci prima dată grâul fiert şi prunele, pentru că erau plăcute la gust, ca nişte prieteni adevăraţi. Sarmalele erau ultimele mâncate, pentru că acestea erau asemenea
unor vecini răi, care tot timpul te vorbesc de rău. Aici se amintea de acel zgomot pe care îl fac sarmalele când fierb în oalele speciale. În afară de aceste bucate, în Ajunul Crăciunului se făceau aluaturile rituale, adică acei colăcei, dar ei nu se făceau la întâmplare. Colacii aceştia erau făcuţi dintr-o făină cernută prin sita cea mai deasă. Se făceau unii mici, care se dădeau copiilor care veneau să colinde, şi unii mari pentru tinerii care urau, dar se făceau alţii şi mai mari pentru adulţii care treceau pragul casei”, specifică Angela Paveliuc-Olaru.
De asemeni, de Crăciun produsul vedetă este carnea de porc pentru că ”acest animal reprezintă spiritul grâului”.
O practică des întâlnită în Ajun se referă la un obicei al fetelor nemăritate care doreau să-și afle ursitul, și care, ”înainte de a veni preotul cu Ajunul, puneau un fir de busuioc sau şiragul de mărgele de la gât sub pragul casei. După ce intra preotul şi sfinţea casa, fata lua firul de busuioc sau perlele şi le punea sub pernă. Şi când se culca era ferm convinsă că îşi va visa ursitul”, ne lămurește specialistul etnograf.
Următorii vestitori ai Crăciunului sunt colindătorii, în special copii, dar și ”cete de colindători” care se pregăteau cu mut timp înaintea momentului ”ca pentru un eveniment deosebit de important. Era o efervescenţă specială care cuprindea toată suflarea unei comunităţi”, menționează pentru sursa citată renumitul etnograf.
”Mere învelite în hârtie creponată sau nuci învelite cu ceva strălucitor”
Pe fond de colinde gospodarii împodobeau bradul, un obicei relativ nou despre care a vorbit pentru cititorii sursei citate, Angela Paveliuc Olaru ”Împodobirea bradului este un obicei foarte nou. Acest obicei a fost „importat“ din Germania în curţile boierilor români, iar de acolo a pătruns şi în casele din satul tradiţional. A fost uşor de preluat, fiind un obicei plăcut sufletului. Acum e găsit în fiecare casă, indiferent de statutul social al locuitorilor. Dacă ne referim la brad, putem să vedem în el acel pom al vieţii. Acum este adus în casă, dar înainte era nelipsit din ritualuri ce ţineau de naştere, de căsătorie şi de moarte. Deci, iată, transferul acestui arbore veşnic verde în casa omului sub forma unui pom de Crăciun. La început, darurile erau extrem de modeste, confecţionate manual. Mere învelite în hârtie creponată sau nuci învelite cu ceva strălucitor. Ăsta era bradul de altădată, acum arată altfel”.
După tradițiile anterioare zilei de sărbătoare, culminând cu cele din Ajun urmează perioada de bucurie în familie, Crăciunul fiind o sărbătoare de familie.”Vizitele începeau din a doua zi de
Crăciun, adică de pe 26 decembrie, atunci când se stabileau şi anumite hore”. adaugă Angela Paveliuc-Olaru pentru adevarul.ro
Absolventă a Facultății de Filologie, secția Română-Istorie a UAICIași, Angela Paveliuc Olariu a fost timp de patru ani profesor și diriginte la o școală din Corni, Botoșani, după care alți patru ani s-a aflat la conducerea unui muzeu din Suceava, pentru ca din 1968 timp de zece ani să fie director la Muzeul Județean Botoșani.