Într-o notă confidenÈ›ială întocmită în martie 1945 de delegaÈ›ia militară a Comisiei Române pentru Aplicarea ArmistiÈ›iului se afirmă că, după 23 august 1944, sovieticii au dezarmat È™i au luat în prizonierat 97.732 de militari români.
Drumul cunoașterii și lagărul de la mănăstirea Oranki
"Am căzut prizonier la Stalingrad în ianuarie 1943", povesteÈ™te Victor Clonaru. "Am parcurs drumul de la Nistru până la Volga. A fost nu numai un marÈ™ într-o campanie militară, ci È™i un drum al cunoaÈ™terii. Pretutindeni case dărăpănate, neîngrijite, curÈ›i fără garduri, oameni îngânduraÈ›i, tineri fără nici o speranță, poate una singură în cântecul lor «Doamne, pedepseÈ™te pe Stalin!». Acest drum al cunoaÈ™terii mi-a întărit È™i mai mult credinÈ›a că lupta noastră este necesară nu numai pentru păstrarea graniÈ›elor patriei noastre, ci È™i pentru păstrarea instituÈ›iilor È™i modului nostru de viață.
Din păcate drumul s-a sfârÈ™it la Stalingrad. A început un altul, mult mai greu, dar È™i mai instructiv din punctul de vedere al cunoaÈ™terii acestei sinistre societății sovietice.
Am fost adus într-un lagăr pe malul Volgăi, la Beketovka. O echipă de propagandă condusă de un colonel a sosit în lagăr. Le plăcea trădarea, credeau că teoria marxist-leninistă este o sirenă ce poate adormi orice conÈ™tiință. Furios ne-a spus că «România nu înseamnă nimic pentru noi, este o problemă de vagoane, 20 milioane de români îi suim în vagoane, îi ducem undeva în Siberia, iar în locul vostru colonizăm oamenii noÈ™tri». Aceasta este adevărata față a acestor oameni cu privire la naÈ›iunea noastră. Take Ionescu la 1912, într-un articol faimos, a spus «noi trăim o dramă istorică prin aÈ™ezarea noastră, având în răsărit o putere ostilă care vede în noi o piedică în tendinÈ›ele ei expansioniste».
De aici, de la Beketovka, unde au murit în câteva luni aproximativ 100.000 de oameni, un destin pe care l-aÈ™ numi mai degrabă fericit, decât tragic, m-a purtat prin nenumărate lagăre, până în luna ianuarie 1948, când am ajuns la Mănăstirea Oranki. Aici, în lagărul 74, se afla majoritatea ofiÈ›erilor români prizonieri în U.R.S.S.. Era în acea vreme o atmosferă apăsătoare. Trecuseră aproape 4 luni de la terminarea războiului. ÈŠn È›ară, internaÈ›ionala comunistă impusese la conducerea statului român secÈ›ia Komitern pentru România, compusă din Ana Pauker, Gheorghiu Dej, Vasile Luca, etc. Ana Pauker ne spusese că ne vom întoarce în È›ară atunci când va vrea ea. Era ura ei împotriva noastră, că am refuzat să ne trădăm È›ara. Astfel, ofiÈ›erii români ajunseseră la convingerea că repatrierea noastră nu este dorită nici de Moscova È™i nici de slugile lor de la BucureÈ™ti".
"OfiÈ›erii români È™tiu să moară!"
"Aici intervine acest moment sublim al reprezentanÈ›ilor armatei noastre. OfiÈ›erii români È™tiu să moară! Am cerut guvernului sovietic să declare dacă ne repatriază sau nu. Decât să murim lent, în lagărele lor, mai bine murim acum, prin voinÈ›a noastră.
4 februarie 1948, ofiÈ›erii români declară greva foamei nelimitată. Momentul a fost prielnic. ÈŠn lagăr se mai aflau încă prizonieri germani È™i cam o sută de comuniÈ™ti È™i anarhiÈ™ti spanioli eliberaÈ›i de ruÈ™i din lagărele germane. AceÈ™tia erau vindecaÈ›i acum pentru totdeauna de comunism. PrezenÈ›a lor făcea ca această grevă È™i consecinÈ›ele ei să fie cunoscute, mai curând sau mai târziu, de întrega lume civilizată.
ÈŠn dimineaÈ›a zilei de 4 februarie 1948, trecuse o oră de la începerea grevei foamei, un număr de 10 soldaÈ›i sovietici înarmaÈ›i cu pistoalele mitralieră pătrund în lagăr È™i ridică 10 ofiÈ›eri români. Este o datorie pentru mine să menÈ›ionez pe col. Hagiopol Cezar, col. Dumitru Stelian, lt. Ispas Nicolae. Suntem duÈ™i la comandantul lagărului. Acesta, pe un ton de comandă, ne-a spus că ne va aduce din nou în lagăr pentru a da ordin ofiÈ›erilor români să înceteze greva. I s-a spus acestui col. rus că noi suntem obligaÈ›i să respectăm regulamentul de lagăr, È™i aceasta dacă este conform cu legislaÈ›ia internaÈ›ională, È™i nu putem executa un ordin al unui ofiÈ›er străin. «Dvs. sunteÈ›i comandantul lagărului, È™i nu comandantul nostru».
Am fost transportaÈ›i la 4 km distanță de Oranki È™i băgaÈ›i în celule atât de bine cunoscute nouă. Văzând că situaÈ›ia devine gravă, comandantul lagărului a înÈ™tiinÈ›at pe È™eful securității Guberniei Gorki, generalul Vladimirov, care a sesizat guvernul sovietic de cele întâmplate.
Guvernul sovietic trimite la Mănăstire pe generalul Gobulov, È™eful direcÈ›iei prizonierilor de război din N.K.V.D.. Greva foamei în masă face ca autoritatea să fie neputincioasă cu privire la luarea unor măsuri de intervenÈ›ie medicală. Generalul Gobulov, cât È™i generalul Vladimirov, după numeroase discuÈ›ii cu ofiÈ›erii români, ajung la convingerea că aceÈ™tia nu vor înceta greva, până când generalul sovietic nu le va comunica hotărârea cu privire la soarta lor".
ÈŠn iulie 1951, Victor Clonaru È™i ceilaÈ›i ofiÈ›eri condamnaÈ›i au fost aduÈ™i totuÈ™i în È›ară, pentru a fi trimiÈ™i la Canal, în Colonia de Muncă nr. 4 Castelu. Victor Clonaru a fost eliberat în 1954. Trei ani mai târziu, el a fost din nou arestat È™i condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru uneltire. Și-a executat pedeapsa la Jilava È™i Aiud până în 1964, când a fost eliberat cu decretul de graÈ›iere.
Sursa: "Din documentele RezistenÈ›ei", vol. 7, 1992 – Arhiva AsociaÈ›iei FoÈ™tilor DeÈ›inuÈ›i Politici din România
