Conform statisticilor Marelui Stat Major Român, 367.976 de soldați români au fost declarați "dispăruți" la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. 309.533 din ei luptaseră împotriva Uniunii Sovietice, și 58.443 pe frontul de  vest. Cei mai mulți dintre soldații dispăruți căzuseră în mâinile inamicului și au fost luați prizonieri de război.
   
Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegația militară a Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului se afirmă că, după 23 august 1944, sovieticii au dezarmat și au luat în prizonierat 97.732 de militari români.

 Drumul cunoașterii și lagărul de la mănăstirea Oranki

"Am căzut prizonier la Stalingrad în ianuarie 1943", povestește Victor Clonaru. "Am parcurs drumul de la Nistru până la Volga. A fost nu numai un marș într-o campanie militară, ci și un drum al cunoașterii. Pretutindeni case dărăpănate, neîngrijite, curți fără garduri, oameni îngândurați, tineri fără nici o speranță, poate una singură în cântecul lor «Doamne, pedepsește pe Stalin!». Acest drum al cunoașterii mi-a întărit și mai mult credința că lupta noastră este necesară nu numai pentru păstrarea granițelor patriei noastre, ci și pentru păstrarea instituțiilor și modului nostru de viață.

Din păcate drumul s-a sfârșit la Stalingrad. A început un altul, mult mai greu, dar și mai instructiv din punctul de vedere al cunoașterii acestei sinistre societății sovietice.

Am fost adus într-un lagăr pe malul Volgăi, la Beketovka. O echipă de propagandă condusă de un colonel a sosit în lagăr. Le plăcea trădarea, credeau că teoria marxist-leninistă este o sirenă ce poate adormi orice conștiință. Furios ne-a spus că «România nu înseamnă nimic pentru noi, este o problemă de vagoane, 20 milioane de români îi suim în vagoane, îi ducem undeva în Siberia, iar în locul vostru colonizăm oamenii noștri». Aceasta este adevărata față a acestor oameni cu privire la națiunea noastră. Take Ionescu la 1912, într-un articol faimos, a spus «noi trăim o dramă istorică prin așezarea noastră, având în răsărit o putere ostilă care vede în noi o piedică în tendințele ei expansioniste».
De aici, de la Beketovka, unde au murit în câteva luni aproximativ 100.000 de oameni, un destin pe care l-aș numi mai degrabă fericit, decât tragic, m-a purtat prin nenumărate lagăre, până în luna ianuarie 1948, când am ajuns la Mănăstirea Oranki. Aici, în lagărul 74, se afla majoritatea ofițerilor români prizonieri în U.R.S.S.. Era în acea vreme o atmosferă apăsătoare. Trecuseră aproape 4 luni de la terminarea războiului. Ȋn țară, internaționala comunistă impusese la conducerea statului român secția Komitern pentru România, compusă din Ana Pauker, Gheorghiu Dej, Vasile Luca, etc. Ana Pauker ne spusese că ne vom întoarce în țară atunci când va vrea ea. Era ura ei împotriva noastră, că am refuzat să ne trădăm țara. Astfel, ofițerii români ajunseseră la convingerea că repatrierea noastră nu este dorită nici de Moscova și nici de slugile lor de la București".

"Ofițerii români știu să moară!"

"Aici intervine acest moment sublim al reprezentanților armatei noastre. Ofițerii români știu să moară! Am cerut guvernului sovietic să declare dacă ne repatriază sau nu. Decât să murim lent, în lagărele lor, mai bine murim acum, prin voința noastră.

4 februarie 1948, ofițerii români declară greva foamei nelimitată. Momentul a fost prielnic. Ȋn lagăr se mai aflau încă prizonieri germani și cam o sută de comuniști și anarhiști spanioli eliberați de ruși din lagărele germane. Aceștia erau vindecați acum pentru totdeauna de comunism. Prezența lor făcea ca această grevă și consecințele ei să fie cunoscute, mai curând sau mai târziu, de întrega lume civilizată.

Ȋn dimineața zilei de 4 februarie 1948, trecuse o oră de la începerea grevei foamei, un număr de 10 soldați sovietici înarmați cu pistoalele mitralieră pătrund în lagăr și ridică 10 ofițeri români. Este o datorie pentru mine să menționez pe col. Hagiopol Cezar, col. Dumitru Stelian, lt. Ispas Nicolae. Suntem duși la comandantul lagărului. Acesta, pe un ton de comandă, ne-a spus că ne va aduce din nou în lagăr pentru a da ordin ofițerilor români să înceteze greva. I s-a spus acestui col. rus că noi suntem obligați să respectăm regulamentul de lagăr, și aceasta dacă este conform cu legislația internațională, și nu putem executa un ordin al unui ofițer străin. «Dvs. sunteți comandantul lagărului, și nu comandantul nostru».

Am fost transportați la 4 km distanță de Oranki și băgați în celule atât de bine cunoscute nouă. Văzând că situația devine gravă, comandantul lagărului a înștiințat pe șeful securității Guberniei Gorki, generalul Vladimirov, care a sesizat guvernul sovietic de cele întâmplate.

Guvernul sovietic trimite la Mănăstire pe generalul Gobulov, șeful direcției prizonierilor de război din N.K.V.D.. Greva foamei în masă face ca autoritatea să fie neputincioasă cu privire la luarea unor măsuri de intervenție medicală. Generalul Gobulov, cât și generalul Vladimirov, după numeroase discuții cu ofițerii români, ajung la convingerea că aceștia nu vor înceta greva, până când generalul sovietic nu le va comunica hotărârea cu privire la soarta lor".

Ȋn iulie 1951, Victor Clonaru și ceilați ofițeri condamnați au fost aduși totuși în țară, pentru a fi trimiși la Canal, în Colonia de Muncă nr. 4 Castelu. Victor Clonaru a fost eliberat în 1954. Trei ani mai târziu, el a fost din nou arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru uneltire. Și-a executat pedeapsa la Jilava și Aiud până în 1964, când a fost eliberat cu decretul de grațiere.

Sursa: "Din documentele Rezistenței", vol. 7, 1992 – Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici din România