Trăim într-o țară bolnavă: alcoolismul distruge vieți și schilodește suflete; tot mai mulți copii își pun capăt zilelor; alții, lipsiți de copilărie, își caută adăpost în canale; violul este o nenorocire la ordinea zilei; părinți, frați, soți se dau în judecată pentru tot felul de meschinării; guvernanții se jignesc fără jenă în public; tot mai mulți oameni apți de muncă trăiesc din ajutor social; proprietari cu acte în regulă (care au cumpărat case de la statul român) sunt scoși în stradă (conform hotărârii justiției române); elevii agresează profesorii; preoți fură din biserici; jaful și crima sunt înspăimântător de dese; oamenii sunt mușcați de câini pe stradă, iar animalele sunt lăsate în voia sorții de instituții care cică le vor binele; banul face și desface și se dobândește mai mult prin fraudă decât prin muncă. Într-o asemenea țară, dascălii sunt puși la zid.
Un dascăl trebuie judecat de către alt dascăl cu același nivel de pregătire sau superior. Nu admit ca un om care a absolvit o facultate, un colegiu, care a pierdut zile, nopți și ani pentru a se pregăti, care a sacrificat timp, familie, dar mai ales mulți neuroni să fie judecat de cineva care nici măcar nu bănuiește tot acest volum de muncă. Doar dascălii și părinții de dascăli știu asta. Un dascăl nu poate fi ministru la 27-30 de ani, pentru că atunci este încă cuprins în hățișurile mlăștinoase și găunoase ale sistemului, plătit mizerabil de statul român. Sunt la fel de rușinoase salariile dascălilor care au grade didactice.
Într-o țară suferindă, normal că și sistemul de învățământ e suferind; dar precizez: sistemul.
Într-un sistem de învățământ bolnav, părinții elevilor parcă sunt încurajați să atace dascălii. Un învățător, respectiv profesor, răspunde pentru faptele sale, nu ale sistemului. Mereu sunt criticați dascălii exigenți și cei care pretind și impun disciplina în sălile de curs și în școală. Aceste aspecte îi deranjează atât pe elevi, cât și pe părinți. Oare de ce? Când se știe că fără disciplină nu există educație.
Ce vină are dascălul că sistemul îl obligă să cuprindă în procesul de învățământ elevi cu handicap, elevi cu diferite grade de retard… elevi care normal ar trebui cuprinși în școli speciale, corespunzătoare nevoilor lor. Astfel de școli lipsesc cu desăvârșire!…
Foarte mulți părinți sunt nemulțumiți de varii situații din școală, dar care nu sunt de competența lor să le analizeze. În schimb, în orele rezervate consilierii, părinții nu se implică să se intereseze de evoluția la învățătură și disciplină a copilului: Îmi arătați, vă rog frumos, o lucrare scrisă? Notele din catalog mi le puteți arăta? Are probleme cu disciplina copilul meu? Este atent la ore? Își pregătește temele în fiecare zi? etc. Astfel de întrebări sunt evitate ostentativ.
Dascălii nu mai sunt respectați, aproape sunt pândiți la locul de muncă și sunt remunerați penibil. Dar pentru rezultatele slabe la învățătură ale elevilor sunt învinovățiți de toți (că, deh! la învățământ se pricepe tot natul!), iar realitatea se dorește a fi ignorată: elevii nu învață și vin cu temele nepregătite la școală! Dar știe cineva că după orele de curs dascălul petrece alte ore de pregătire pentru ziua următoare? Nu știu mulți dintre părinții elevilor. Urmează timp de câteva ore corectarea testelor și a caietelor, întocmirea lecțiilor care să fie interesante și atractive, pregătirea fișelor pentru munca diferențiată cu elevii-problemă, pregătirea materialului didactic, selectarea acestuia pentru fiecare oră de curs etc.
Peste tot și toate se vehiculează mereu și mereu ideea că și dascălii iau mită, dau meditații… Sunt însă mulți dascăli care-și duc cu demnitate sărăcia. Sunt dascăli fără mașină, fără casă, fără concedii nici în străinătate și nici în țară, fără, fără… Dar au demnitatea de a-și purta sufletul drept.
În ceea ce mă privește, mă supără când intră în școală un părinte și nu salută, când își laudă odrasla chiar dacă rezultatele la învățătură și disciplină sunt contrar acestor laude, mă supără că copiii acestor părinți nemulțumiți, frustrați și mereu recalcitranți nu au cei șapte ani de acasă și sunt lăsați de izbeliște pe mâna hazardului. Sufăr când văd oameni care nu au nici măcar respect pentru sine. Vin murdari, puși pe scandal și deseori în stare de ebrietate. Nu mai vorbesc de cei care vor să impună anumite reguli în școală, aceeași școală în care au absolvit cu greu cele opt clase… No comment! Cine ne apără pe noi, dascălii, de astfel de părinți?
Educația nu se face sub presiune, sub amenințări și nici la colțul străzii. Dascălii nu sunt vedete. Mulți dintre noi în continuare învățăm și muncim, muncim și învățăm. Și totuși, dascălul este un om obișnuit, un om ca toți oamenii, cu calități și păcate, dar un om care muncește mult.
Și dascălul trebuie lăsat să-și facă meseria, să-și chibzuiască bine deciziile, să se poată sfătui cu semeni din branșă și să fie judecat de oameni competenți, egalii sau superiorii lui. Cine aruncă cu piatra e poftit să facă patru ani de facultate, să învețe, să-și ia definitivatul, gradele didactice sau doctoratul, să dea examene, apoi putem sta de vorbă de la egal la egal.
Prof. Diana GLÜCK, tribunainvatamantului.ro
