"Hai, copii, luați loc, ați ajuns la timp!", ne zice unul dintre monahi și ne așază direct la masa de prânz.
Schitul a fost construit pe culmea unui deal din satul Găbud, aflat la confluența județelor Mureș, Alba și Cluj. E un metoc, o mănăstire mai mică, subordonată administrativ Mănăstirii Oașa din muntele Șureanu. Planul de construcție nu e încheiat, dar călugării muncesc cot la cot pe câmp.
Am venit aici să-l întâlnim pe părintele Pantelimon (39 de ani), o prezență fascinantă, după cum spun tinerii prezenți la taberele duhovnicești organizate la Oașa și la Găbud.
"Vorbiți-mi despre voi!", ne invită părintele. Sună straniu. Îngăimăm niște banalități. Pornim reportofonul ca să alungăm senzația de stânjeneală, iar omul din fața noastră zâmbește înțelegător.
Urmează o confesiune despre credință, despre "cea mai frumoasă prietenie posibilă, cea cu Dumnezeu", dar și despre descompunere sufletească, muzică rock și Facebook.
*
- La 23 de ani ați ales viața monahală. În ce context s-a consolidat această decizie?
- În primul rând, am ajuns la biserică dintr-o nevoie spirituală, pentru că, altfel, ca tânăr, nici nu înțelegeam ce se întâmplă în biserică. Neînțelegând, nici nu-mi plăcea. Credeam că la biserică merg numai bătrâni. Muzica, față de ce muzică ascultam eu, lăsa mult de dorit. Cumva, din punct de vedere formal, nu înțelegeam ce se întâmplă la biserică și nu gustam ceea ce se întâmpla.
Am ajuns de nevoie la biserică, dar nevoia se datora unei căutări. Îmi trăiam atunci tinerețea, așa cum înțelegeam eu s-o trăiesc. Pe de altă parte, simțeam o destrămare, o descompunere sufletească sau spirituală. Simțeam că mă degradez efectiv și nu știam cum să opresc această degradare.
Simțeam cumva că mi se consumă tinerețea și că toate calitățile tinereții se uzează: entuziasmul, dinamismul, idealismul, prospețimea, inițiativa. Simțeam că-mi slăbește tăria de caracter, că-mi slăbește voința, într-un cuvânt simțeam că îmbătrânesc. Chiar dacă nu înțelegeam ce se întâmplă în biserică, simțeam totuși această energie regeneratoare pe care o are biserica în mod concret asupra vieții oamenilor.
- Nu v-a lipsit nimic din lumea pe care ați părăsit-o? Au existat momente de îndoială?
- Înainte de a pleca la mănăstire, am fost acolo trei luni în vacanță. Am constatat cu mirare și cu uimire că nu mi-a lipsit nimic. Eram încă student, înaintea ultimului an de facultate. Am stat trei luni la mănăstire, spunându-mi că nu se poate trăi în afara lumii, că este imposibil, de neconceput.
Am constatat că, în trei luni, nu mi-a fost dor de nimic și că, în mod real, nu mi-a lipsit nimic. M-a pus la modul serios pe gânduri acest lucru. Reușisem să mă încadrez în program, ceea ce iarăși mi s-a părut o chestie supraomenească, să te trezești în fiecare noapte la 3 pentru rugăciune, ceva ireal. Este ireal în alt context, dar acolo irealul devenea plauzibil, însuși firescul vieții.
Atunci s-a înfiripat gândul de a merge la mănăstire. Întorcându-mă înapoi în centrifuga lumii, mi-am pierdut iarăși orice reper, orice sistem de referință, am intrat iar în neclaritate. Apropiindu-se finalul facultății, trebuia să iau o decizie. Eram înclinat și într-o direcție și în alta, nu mă puteam hotărî, dar aveam cel puțin amintirea lucidității din perioada vacanței la mănăstire.
Atunci mi-am spus: nu știu ce vreau să fac, dar, în starea asta de zbucium și de neclaritate, sigur nu pot lua o decizie. Am spus că o să merg la mănăstire și acolo mi se va limpezi gândirea și că o să devină evident ce trebuie să fac. Am terminat lucrarea de diplomă, iar la o săptămână după absolvire am plecat la mănăstire să mă limpezesc. Practic, după aceea n-a mai existat nicio dilemă.
- Cum au reacționat părinții dumneavoastră? V-au respectat alegerea?
- Părinții? Era ca o înmormântare, foarte puțini părinți ar putea fi de acord cu plecarea la mănăstire a copiilor lor. Mulți sunt de acord cu călugării, dar să fie vorba de copiii altora. Apreciază călugării, dar să nu fie călugări copiii lor. N-au fost de acord, părea efectiv ca o înmormântare. Pleci în loc să-ți faci o carieră?
Le-am spus doar după absolvirea facultății, voiam să am liniște în perioada de licență și nu aveam nevoie de sabotaj emoțional. Le-am spus cu trei zile înainte de a pleca, cu riscul de a avea trei zile de negocieri și discuții.
- Au înțeles în cele din urmă?
- După câțiva ani au înțeles, văzând că nu mă întorc. Le spusesem că nu e o decizie definitivă, că merg o perioadă, să mă gândesc ce fac, că sigur o să mă întorc acasă dacă nu sunt de mănăstire, să fie liniștiți. Așa i-am păcălit.
- Vorbiți-ne despre întâlnirea cu părintele Teofil Părăian.
- Una dintre întâlnirile providențiale pentru mine. Era în vârstă, dar avea activat tot potențialul tinereții. O personalitate foarte puternică, în virtutea unei puteri care venea din credință și care îl făcea să fie viu, să fie tânăr.
Cumva am înțeles că Biserica e locul unde se poate conserva și, chiar mai mult, se poate înainta într-o întinerire, într-o tinerețe perpetuă. Să vezi oameni care nu simulează tinerețea! Mai vezi și bătrâni care nu știu să-și asume atributele bătrâneții, cumva nu sunt împăcați cu condiția lor, cu vârsta lor, și încearcă să pară niște adolescenți. Îți dai seama că sunt cumva niște impostori și că sunt niște inadaptați la propria vârstă.
Părintele Teofil nu încerca să pară tânăr, să se comporte precum un tânăr, dar avea o tinerețe interioară. Gândiți-vă că părintele Teofil, la 70 de ani, încă își punea problema să învețe poezii, poezii de dragoste. Pentru mulți oameni, după ce se termină școala, se termină și inițiativa auto-educării. Mai sunt educați în continuare numai de televizor, dar nu se mai educă pe ei înșiși.
- Care erau poeții pe care îi iubea cel mai mult?
- Avea mai mulți poeți pe care îi recita. Recita și din Vasile Militaru, avea o poetă preferată, pe Teodosia-Zorica Lațcu, maica Teodosia Lațcu, cu poezii foarte frumoase și profunde. Mai recita și din Coșbuc, și din Eminescu.
- În ce circumstanțe l-ați cunoscut pe părintele Teofil?
- Prima întâlnire s-a întâmplat când eu aveam 16-17 ani. Nu eram dus la biserică la momentul respectiv, dar am auzit că vine în Timișoara, să țină o conferință, un călugăr orb. Și mi s-a părut ceva inedit, pitoresc, a generat o anumită fascinație asupra mea această întâmplare. M-a invitat cineva și am mers să văd conferința.
Am fost impresionat de toată acea efervescență a părintelui, știu că atunci și recita foarte multe poezii. Mai marcant a fost însă sentimentul de umilire pe care l-am trăit pentru că îl simțeam pe acest om mult mai tânăr decât eram eu. Mă simțeam mult mai obosit, mai împovărat, mai consumat; el avea 65 de ani, iar eu 16 ani.
N-am reținut multe atunci, poate doar niște trăiri personale, dar am reținut cuvântul Sâmbăta și numele părintelui, Teofil. După ce m-am întors la credință l-am reîntâlnit, când eram la ASCOR, și mi-am amintit de ce a fost părintele care mă impresionase cu câțiva ani în urmă.
- Știu că în adolescență erați consumator de muzică rock. E un păcat să asculți Sepultura?
- Atunci o făceam din teribilism, care este o manifestare adolescentină, dorința de a te afirma și a ieși în evidență. Cumva muzica rock era și o modalitate deosebită de a ieși în evidență. Muzica rock nu e una comună, ușor de gustat. Nu atât că-mi plăcea așa de mult Sepultura, pentru că am căutat formații mai digerabile, gen Metallica, mai digeste.
Într-o perioadă de tranziție ascultam Mike Oldfield, dar printre preferințele mele mai erau Led Zeppelin, Jimi Hendrix, îmi plăceau instrumentaliștii buni. Scorpions sau Guns N’Roses mi se păreau comerciali, și chiar așa și erau. Cred că, până la urmă, era o chestiune de atitudine.
În nici un caz nu înțelegeam eu textele, ca să văd cât satanism afișat sau implicit este în muzica rock, dar era ideea de a ieși din zona muzicii comerciale. Am mai ascultat și Nirvana, dar nu mi-a plăcut că solistul s-a sinucis. Mi se părea un gest care l-a descalificat.
- Vă mai este accesibilă această experiență?
- Atunci era mai degrabă dorința de a ieși din zona comunului, de a nu fi asociat unei existențe mediocre, banale. Am renunțat la muzica rock pentru că, la un moment dat, am avut senzația sau trăirea maleficității care era în această muzică. E o muzică a revoltei, are o anumită agresivitate.
Nu zic că oamenii nu ar trebui să fie atenți la ceea ce nu este bine, e în regulă să fii supărat pe ceea ce nu funcționează. Singurul amendament e că această revoltă era mereu îndreptată înspre afară, adică spre răul din afară. Acesta este un mod facil de a căuta să rezolvi problemele, prin schimbarea altora.
Doar manifestarea revoltei prin atitudini distructive nu mi se pare o soluție, și nici afirmarea, pentru că mulți tineri încearcă să se afirme. E mult mai facil să te afirmi distructiv sau auto-distructiv, adică te auto-distrugi încercând să atragi compătimire, compasiune, tot dintr-o dorință de atenție sau o lipsă de afecțiune.
E mult mai greu să te afirmi constructiv, prin valoare. Asta presupune să acumulezi valoare și se poate realiza doar în condiții de efort, pe când de distrus, poți să distrugi fără să faci eforturi deosebite.
- Muzica rock pare că vine cu o ofertă tentantă pentru oricare vârstă...
- Un tânăr care ascultă rock e un om nemulțumit, care înțelege că lucrurile nu funcționează cum trebuie. Acum, faptul de a rămâne până la bătrânețe mi se pare că sună un pic a neînțelegere a adevăratelor mize. Nu-i prea înțeleg nici pe cântăreții de muzică rock. Cântă la bătrânețe așa cum o făceau în adolescență.
Sigur, ne revoltăm, încercăm să schimbăm lumea, mai degrabă decât să încercăm să ne schimbăm pe noi înșine, dar dacă rămâi în continuare fidel aceluiași mesaj, înseamnă că n-ai depășit o anumită fază de maturizare sulfetească. Sau că ai rămas blocat undeva în zona esteticului și ai ieșit din sfera semnificantului, a sensului.
- Ați studiat artele la Timișoara. Aveați vreo predilecție artistică în acea perioadă?
- Am terminat pictură de șevalet. De mic copil am fost bun la desen, desenam mult în creion. La liceu am mers pe structuri de design industrial, unde se insista mult pe desen. La facultate am considerat că ar fi bine să merg într-o zonă unde eram eu mai vulnerabil, mai slab, și am mers pe pictură, pe culoare. Nu mă încânta foarte mult arta abstractă, eram mai degrabă atras de cea figurativă.
Mai încercam și eu să forțez niște simboluri, să compun simboluri, când de fapt erau foarte multe lucruri purtătoare de simbol. Trebuia numai să le vezi, să recunoști potențialul de simbol pe care-l are realitatea. Nu trebuie să încerci să inventezi simboluri, trebuie numai să le descoperi.
Astea erau căutările din timpul facultății. Nu încercam să merg pe o anumită linie artistică pentru că n-aveam această pretenție, să mă cred artist când eu de abia învățam. Eram de părere că, dacă știi să ții creionul și pensula în mână după ce termini facultatea, n-ai făcut-o degeaba. Dar să ai deja pretenții de a avea o linie, un specific al tău, mi se părea un pic supralicitat. După facultate n-am mai avut timp să merg pe partea asta artistică, pentru că am virat-o spre iconografie, pe care o consider împlinirea spirituală a artei, locul unde se întâlnește arta cu credința.
În general, orice formă de artă este un limbaj, un limbaj de comunicare, și atunci contează ce vrei să comunici prin intermediul acestui limbaj. Icoana comunică mai mult, comunică foarte mult și de aceea n-am mai căutat în altă parte, n-am mai simțit nevoia de a picta peisaje sau portrete. Cum să las o icoană pentru a picta altceva?
- Spuneați undeva că nu poți juca șah cu diavolul, un jucător redutabil, și că, din acest motiv, omul are nevoie de un fel de ghidaj spiritual...
- Rațiunea poate lua foarte multe forme, orice ideologie poate fi raționalizată și justificată într-o anumită logică, așa cum a fost și comunismul și alte ideologii. Ele păreau să stea destul de bine pe soclul logicii. Diferența e că n-aveau în vedere omul real, ci omul ideal. Lucrau pentru un om ideal care nu există.
Biserica are în vedere omul real. Omul credincios, chiar dacă are o anumită încredere în sine, știe să se și teamă de sine. Nu se expune la situațiile în care slăbiciunile lui îl pot doborî. Diavolul știe să jongleze foarte bine cu logica. În zona logicii, dacă nu intervine o supra-logică a lui Dumnezeu, dacă nu intervine adevărul, totul poate fi rescris, chiar și moralitatea.
- Care ar fi misiunea duhovnicului?
- Oricine poate impune subiectivismul lui ca adevăr. Interesul se poate insinua foarte discret în judecată. Felul în care judec eu realitatea poate fi unul interesat, poate nu explicit, iar interesul alterează rațiunea. Adică nu mai sunt obiectiv în momentul în care sunt interesat, sunt subiectiv.
Pot să nu-mi dau seama de lucrul acesta și pot crea o realitate subiectivă care nu are nimic de-a face nici cu realitatea, nici cu supra-realitatea. Să fie realitatea mea și acolo pot foarte ușor să mă rătăcesc în propria-mi subiectivitate.
Atunci, dacă nu vine cineva din afară, cineva care să aibă o anumită înțelepciune și iscusință în a delimita lucrurile și a demasca toate imposturile de gând, atunci e foarte greu ca cineva să ajungă de unul singur la înțelegerea adevărului.
Mai mult, în căutarea adevărului, cea mai mare problemă este sinceritatea. Pentru că de multe ori adevărul este disconfortant, atunci unii îl evită și preferă să se auto-amăgească. Fac asta fără să-și dea seama, cumva implicit, nu explicit. Nu-și definesc auto-amăgirea ca să nu devină conștienți de ea. Dacă devii conștient de ea, nu te mai poți minți. Dacă te minți la modul conștient îți dai seama că te minți. Există și o stare mincinoasă a omului.
De asta spun că, din punctul de vedere al unei logici, ești mult mai fragil și mult mai instabil decât demonii, care au un alt potențial de inteligență și pot foarte ușor să-ți însumeze gânduri ale lor, pe care tu să le crezi ca fiind ale tale și să crezi că sunt convingerile tale. Tu nu le percepi ca venind din afară, sunt gânduri care răsar în mintea ta, dar tu nu știi dacă sunt ale tale, dacă sunt de la îngeri sau de la demoni, nu poți face distincția între ele.
Asta pentru că omul trăiește foarte mult la suprafața ființei sale. De acolo nu vezi ce se întâmplă în profunzime, în interior. Trăiești superficial la suprafață, dar nu-ți dai seama de ceea ce se întâmplă pe dedesubt.
- Ce lucruri ne scapă din vedere când trăim doar în zona superficialului?
- Diavolul nu are acces la un interior foarte profund, numai Dumnezeu are acces acolo, dar Dumnezeu nu intervine fără consimțământul omului. Diavolul are, în schimb, acces la zona simțurilor. Iar simțurile au o putere de a genera gânduri, au această abilitate de a-și urmări interesul. Atunci, își fac lobby pentru a-și satisface propriul interes, având capacitatea de persuasiune și manipulare a gândirii omului.
Când un om nu-și mai controlează simțurile, acestea aproape că se autonomizează, se iau în vedere pe ele însele și exercită o presiune asupra gândirii. Cer justificare și satisfacere, justificarea iraționalității până la urmă, a unei stări pătimașe. Sunt foarte multe gânduri deghizate, ele sunt ceva dar vor să se prezinte ca fiind altceva. Până la urmă, rațiunea omului e o zonă de nisipuri mișcătoare în care n-are un control foarte exact, foarte precis.
- Cum priviți fenomenul Facebook?
- Toate acestea le asociez unei noțiuni, îi numesc hoții de timp. Sunt cei care îți fură timpul. Și cred că este suficient, pentru că timpul pe care-l trăim îl asimilăm, așa cum asimilăm aerul pe care-l respirăm și mâncarea pe care o digerăm. La fel asimilăm și timpul. Timpul petrecut într-un fel sau în altul schimbă componența ființei noastre.
Cine controlează timpul sau petrecerea lui controlează într-un final dezvoltarea personalității unei persoane. Când ți se fură timpul sau ți se sugerează, persuasiv, un anumit mod de a ți-l petrece, în tot acel interval tu ești modelat într-o anumită direcție.
Este greu să reziști la seducția curiozității. În momentul în care ai o cantitate de timp liber e mult mai ușor să-l consumi în curiozități. În acel interval tu consumi. E mult mai greu să petreci timpul nu consumând, ci producând, să convertești timpul în valoare. Produci în momentul în care, în loc să consumi curiozități, citești sau aprofundezi, studiezi, sau te rogi, sau lucrezi.
Acum există mulți hoți de timp, care îți fură câte un pic sau un pic mai mult, în fiecare zi, și care astfel îți reduc timpul de viață. Ajungem în fiecare zi să trăim cu 2-3 ore mai puțin, ore în care efectiv stai și consumi, adică pur și simplu stai.
Omului îi este dat timpul pentru a ajunge undeva, pentru a parcurge o distanță sau un drum care-l duce spre menirea sa. Dacă te oprești din acest drum, dacă nu-l înțelegi, e ca și cum ai intra în ceață și te-ai rătăci. Nu mai știi unde, nu mai știi încotro, nu mai ai puncte cardinale și busolă, nu mai ajungi la destinație.
Aș putea spune că foarte mulți oameni își ratează menirea prin faptul că nu înțeleg, o dată, că au o destinație și, după aceea, că li se fură timpul pe care-l au la dispoziție pentru a înainta către acea destinație.
În momentul în care ți se schimbă petrecerea timpului, începi să te modelezi într-o altă direcție; cumva, pe orice cale mergi, calea te modelează pe tine, și ajungi să fii altcineva. Nu ajungi să te regăsești pe tine, ajungi să trăiești cu o identitate de împrumut. Nu mai reușești să-ți găsești propria identitate, după care să stabilești o relație cu alte identități bine definite.
E o identitate de împrumut, compusă din clișee, și o susții pe aia în existență. Ajungi, practic, outsiderul propriei vieți, perifericul propriei vieți, să fii un cerșetor în propria-ți viață, care subzistă cu firimiturile care cad de la masa stăpânului, adică identitatea de împrumut. Ea e cea care trebuie hrănită și slujită.
Citeste materialul complet al lui Valentin Şchiopu pe pressone.ro
