Străinii au descoperit că pot extrage de pe pământul românesc o nouă bogăţie, uriaşă ca afacere pentru ei, dar şi ca implicaţii geopolitice pentru noi: gazele de şist. Ce sunt acestea? Denumite astăzi "gaze neconvenţionale", sunt ştiute încă din 1820: gaze naturale captive în roci sedimentare, numite şisturi sau roci rezervor. Gazele de şist sunt distribuite difuz, ca nişte bule mici în masa de rocă. Ar putea arăta precum o gresie poroasă, spre deosebire de punga imensă de gaz din exploatarea convenţională de gaz metan. Dacă în şisturi se aplică o presiune, ele au proprietatea de a se desface în foi subţiri (gr. schistos=rupere), care se desprind unele de altele. Astfel se eliberează gazul captiv din aceste roci rezervor.
Imaginaţi-vă acum că pentru eliberarea acestui gaz se aplică metoda numită "fracturare hidraulică", prin care se pompează subteran circa 10.000 metri cubi de lichid la prospecţiune, respectiv, 60.000 de metri cubi în exploatare, cu cicluri care se repetă, pentru fiecare sondă, de 8-10 ori, pe durata a circa 5 ani.
Lichidul utilizat pentru fracturare, în scopul de a disloca rocile rezervor, conţine apă (ca agent hidraulic), nisip sau particule ceramice, în proporţie de 4-9% (menţin deschise canaliculele rezultate) şi 0,5% până la 2% diverşi aditivi chimici. Ca să avem o imagine despre cantitatea de substanţe chimice pompate în subteran, socotind doar procentul minim utilizat, adică 0,5%, înseamnă aproximativ 50 de metri cubi doar la o prospecţiune, adică cât 2-3 vagoane cu diverse substanţe chimice. Iar la exploatarea în sine, pe un singur ciclu de fracturare, vorbim de o "îmbogăţire" a solului cu câteva trenuri marfar încărcate cu amestecuri de aditivi chimici.
De reţinut este faptul că procedeul utilizează presiuni enorme, de 1.000 de atmosfere, pentru a disloca rocile în adâncime. Ceea ce e tragicomic în prezentările comerciale de pe site-urile societăţilor care îşi propun să exploateze gaze de şist este insistenţa cu care ne explică grija faţă de mediu. Aceasta constă în aceea ca s-ar izola cu beton acviferele (straturile geologice cu apă). Dar betonarea este, de fapt, un element tehnic fără de care forajul în sine nu ar putea exista, căci s-ar surpa, ca orice groapă neconsolidată. În fapt, prin betonarea realizată în paralel cu forarea, se constituie un tub vertical de 2-4 km adâncime (forajul vertical), din capătul căruia pornesc alte 4-8 tuburi orizontale (forajele orizontale), dispuse radial, fiecare de câte 1-6 km lungime. După definitivarea forării, deci şi a construirii tuburilor de beton, la capătul forajelor orizontale, cât şi pe toată lungimea lor, urmează a fi practicate găuri prin mici explozii, în număr de 80-100 pe fiecare foraj orizontal. Lichidul pompat de la suprafaţă prin presiune străbate tubul vertical de beton, ajunge în cele orizontale, apoi iese din acestea prin acele găuri, pătrunzând în straturile de roci, spre a elibera gazele. Datorită imensei presiuni, o parte din lichid refulează apoi pe aceleaşi tuburi, transportând şi gazele. Devine lesne de înţeles chiar şi pentru un nespecialist că aceste aşa-numite "izolări de acvifere", adică tubulaturile de beton, nu sunt făcute din grijă faţă de mediu. Ele reprezintă simple elemente tehnice ale procesului tehnologic, fără de care nu s-ar putea capta gazul. În acest fel, pe durata unui an de exploatare, sunt pompaţi circa 100.000 metri cubi de fluid, din care refluează doar 30-40%. Restul rămâne în subteran, o moştenire otrăvită pentru strănepoţii noştri. Adepţii acestei industrii afirmă că acest lichid otrăvit ar rămâne cantonat strict în locul de injecţie, dar acest lucru este o imposibilitate fizică, chimică şi geologică.
Un exemplu că acest lucru este perfect posibil sunt acele curiozităţi din zonele de "Foc viu" şi de vulcani noroioşi. Aici, fisurile create de mişcările tectonice permit gazelor şi lichidelor de adâncime să iasă la suprafaţă. E doar o chestiune de timp până când aceste fluide otrăvite vor ajunge, efectiv, în apele de suprafaţă. Dar, surpriză! Deşi se apreciază, în general, că gazul de şist este la adâncimi de 2-4 km, totuşi, în Statele Unite s-au realizat nu mai puţin de 50.000 de foraje pentru gaz de şist la adâncime mică, de numai 30 de metri (revista "Le Point"). Cu atât mai rapid pot străbate aditivii chimici până la stratul de apă potabilă. Iar asta nu e tot: acele zeci de mii de metri cubi de apă chimizată care refluează la suprafaţă împreună cu gazul de şist se depozitează în nişte iazuri de decantare. Acest fluid, după ce a trecut prin rocile fisurate, antrenează la suprafaţă nu doar gaz, dar şi metale grele şi materiale radioactive din compoziţia acelor roci, care se adaugă aditivilor iniţiali. Ce se va întâmpla cu aceste iazuri în România? Eu cred că vor rămâne moştenire viitoarelor administraţii. Iar între timp, natura îşi va face datoria şi va absorbi acest lichid otrăvit prin fisurile din pereţii iazurilor, care se vor crea inevitabil în timp, pe seama neglijenţei şi nepăsării. Peste câteva zeci de ani, poate nici nu se va mai şti bine originea lor şi pericolul pe care încă îl vor reprezenta. Strănepoţii noştri se vor scălda voioşi în ele, după care, îmbolnăvindu-se, cu greu cineva şi-ar mai putea da seama care este cauza.
Dar în ce constau, oare, acele substanţe chimice din lichidul de forare? Nu are nici un rost să le trecem în revistă, pentru că, oricum, compoziţiile exacte sunt păstrate secrete. Motiv pentru care nici una din companiile implicate în extragerea gazelor de şist din lume nu vorbeşte despre efectul lor asupra arealului şi nu există nici un studiu de impact asupra mediului al acestor substanţe, nici luate singular, nici în asociere.
Pentru rigoarea demersului jurnalistic, vom informa cititorii că Direcţia de Mediu, Sănătate Publică şi Siguranţă Alimentară din Parlamentul European a publicat un raport în care se identifică 260 de substanţe chimice, dintre care unele cunoscute pentru toxicitate, efecte mutagene şi cancerigene. Dar această listă pare doar un rezumat faţă de raportul Comisiei pentru Energie şi Comerţ a Camerei Reprezentanţilor din SUA, care în perioada de referinţă 2005-2009, trece în revistă nu mai puţin de 750 de substanţe chimice, cu menţiunea că acestea nu epuizează subiectul, din pricina legislaţiei care permite companiilor să păstreze secretul acestor cocktailuri otrăvite, pe motivul concurenţei. Trist este că cetăţeanul român nu va afla niciodată ce substanţe ar fi utilizate în acest proces.
În SUA nu a cerut nimeni niciun aviz de mediu acestor companii, până în momentul în care cetăţenii afectaţi nu s-au organizat şi nu şi-au cerut drepturile prin intermediul unor avocaţi. În aceste condiţii, ne întrebăm cum ar putea arăta exploatările deschise de aceşti giganţi economici în România, pe care ei o consideră ca din lumea a 3-a? (Vă invităm să vizionaţi filmul Gasland pe Internet!)
Retrospectivă istorică
În doar două decenii, între anii 1895-1914, trusturile străine au reuşit să acapareze aproape integral industria petrolului din România. După 1929, prin aplicarea politicii porţilor deschise, capitalul autohton din domeniu lăsat în concurenţă cu uriaşele capitaluri străine, a fost evident surclasat. După al doilea război mondial, ruşii au luat şi ei tot ce au putut căra de aici în Uniunea Sovietică. Vestea despre redobândirea, de curând, a unei platforme maritime în Marea Neagră a venit odată cu adevărul că era deja concesionată unor companii străine. E posibil ca istoria să se repete şi în ceea ce priveşte gazele de şist...
Oamenii au strigat în stradă, pe 4 aprilie, la Bârlad, împotriva exploatării gazelor de şist. Alte acţiuni similare s-au mai desfăşurat deja şi sunt anunţate în multe dintre oraşele ţării. Merită încercată o acţiune de coalizare a societăţii civile şi de retrezire a unui simţ civic adormit, în jurul unui bun atât de preţios cum e apa. Noi suntem peste 70% apă. Tot ce este viu conţine apă. Contaminarea apei potabile este un fapt de o deosebită gravitate. Iar acest lucru mă duce cu gândul la nici mai mult nici mai puţin decât una din directivele KGB-ului, de control asupra populaţiei prin controlul calităţii apei. Vă sună cunoscut?
Raţiuni practice
Diverşi analişti aserviţi se străduiesc să arate justificări pentru exploatarea gazelor de şist. Ne explică cu blândeţe că România va rămâne fără gaze şi petrol în următorii 15 ani şi că trebuie să facem ceva. Tot la fel ni se prezintă tabloul mondial şi se afirmă că ar mai fi petrol pentru mai puţin de 30 de ani, gaz natural convenţional pentru 70 de ani şi cărbune pentru mai puţin de 250 de ani.
Ne întrebăm atunci, de ce sunt descurajate soluţii deja găsite, precum maşina care funcţionează electric, fără benzină? De ce nu se exploatează corespunzător energia eoliană, când o singură centrală de mare putere se spune că poate produce cam cât consumă un judeţ întreg? De ce nu se captează mai multă energie solară?
Revenind la oile noastre, România îşi asigură din surse proprii, în momentul de faţă, minimum 70% din necesarul de gaz al ţării. Iar din întregul necesar, populaţia consumă doar 20%. Pe de altă parte, sunt difuzate recente informaţii despre noi zăcăminte convenţionale în perimetrul Neptun al Mării Negre, descoperite de OMV Petrom şi Exxon. Doar aceste zăcăminte ar putea asigura aprovizionarea cu jumătate din necesarul României, după cum se estimează. Deci, ideea că gazele de şist ne-ar putea scăpa din sfera de influenţă rusească şi că nu am fi nevoiţi să mai cumpărăm gaz scump de la ei este falsă, căci noi avem deja gaz suficient.
Istorie recentă
Am lucrat în Banat, timp de 12 ani, ca medic de familie şi medic naturist. Acolo am analizat apa dintr-un număr mare de fântâni, pe teritoriul a patru sate. Dintre toate, una singură avea apă potabilă, în adevăratul sens al cuvântului. Cantitatea de nitriţi şi nitraţi în apele din pânzele freatice era de la 10 până la de 50 de ori peste limita maximă admisă. Ei provin din infiltraţii ale îngrăşămintelor chimice cu azot. Pentru cabinet, am făcut un foraj la 80 de metri adâncime, şi abia acolo am găsit o apă potabilă, o apă de calitate. Ei bine, mi-am făcut datoria de om şi de medic, şi am anunţat autorităţile comunale şi judeţene, administrative şi medicale, despre nivelul inadmisibil al poluării apei. Efectul? Zero. Nimănui nu i-a păsat. Cu prilejul campaniilor electorale, fiecare candidat a promis cel puţin un foraj de apă mai adânc. Acum, satul în care am trăit mai bine de un deceniu are un foraj. Dar care nu este echipat cu o pompă de adâncime. Veşnica problemă, nu sunt bani... Între timp, este cert că un copil sugar a murit intoxicat cu apa otrăvită cu care i se prepara laptele praf. Sigur, nu a fost nimeni tras la răspundere pentru asta.
Infiltraţiile de nitraţi şi nitriţi se realizează prin mecanisme simple, fără fisurări provocate, fără presiuni imense exercitate artificial, care grăbesc asemenea fenomene; şi fără lacuri reziduale. Iar acestea sunt doar două substanţe toxice, din careuna poate ucide repede. Dar dacă ar fi cu mult mai multe în apa pe care o bem, cu care gătim şi ne spălam ?
Să sperăm că autorităţile responsabile, media şi cetăţenii vor înţelege implicaţiile uriaşe şi mizele acestei chestiuni, care depăşeşte cu mult, în oroare, tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, după 1989.
Vicepreşedinte al Societăţii Române de Apiterapie
Dr. Cristina Aosan
Formula AS
