Blocurile socialiste din Centrul Civic al Bucureştilor înconjoară, parcă "strategic", casa interbelică în care trăiesc două adevărate simboluri ale libertăţii de conştiinţă. Doamnele Flavia (86 de ani) şi Rodica (78 de ani) sunt surorile lui Corneliu Coposu, omul care a generat prima alternanţă la putere de după 1989.
Modeste în atitudine, dar riguroase în aprecieri, surorile Coposu luptă cu înverşunare împotriva resemnării noastre ca naţiune. Activitatea Fundaţiei "Corneliu Coposu" şi apariţiile lor sporadice în mass-media constituie o invitaţie la reflecţie. Copiii cu vârste de până în 16 ani capitalizează întreaga speranţă a doamnelor Flavia şi Rodica pentru schimbarea în bine a României. Cât priveşte clasa politică actuală, surorile Coposu nu fac opinie separată de restul românilor. Preluarea unor modele precum cel al Seniorului ţărănist ar putea reprezenta una dintre puţinele şanse de reaşezare a conducătorilor noştri în tiparele normalităţii.
Descendente ale unei vechi familii româneşti din comuna Bobota, judeţul Sălaj, Rodica şi Flavia Coposu au păstrat vii în amintire eforturile pentru conservarea identităţii naţionale, făcute de strămoşii lor. Au beneficiat de o educaţie temeinică, aceasta dovedindu-se cel mai sigur punct de sprijin al lor în vremurile dictaturii comuniste. Flavia Coposu Bălescu s-a născut la 6 decembrie 1924 şi este de profesie economist. Rodica Coposu s-a născut la 26 septembrie 1932 şi este de profesie inginer.
"Adevărul": Deşi s-au scris multe articole despre Senior, puţină lume ştie ceea ce este zugrăvit în sufletul dumneavoastră şi modul în care v-aţi raportat la fratele Domniilor Voastre. Cum aţi receptat felul în care a fost primit Corneliu Coposu de către români?
Flavia Coposu Bălescu: Să încep eu că sunt cea mai în vârstă. Cornel a apărut în societatea românească după "n" ani de închisoare şi de domiciliu obligatoriu. De la început a fost primit cu foarte multă ostilitate de puterea instalată ad-hoc în momentele aşa-zisei Revoluţii. Cred că ei şi-au dat seama că este un tip care nu va negocia şi nu va face concesii. Şi, ca atare, bănuiesc c-au vrut să-l dărâme din start. Şi, ca o părere personală, rezistenţa lui era foarte cunoscută de către domnul Brucan, care se pare că a fost unul din autorii Revoluţiei ăsteia. Chiar în luna decembrie, a apărut într-unul din ziare, nu mai ştiu în care - de fapt nişte foi, că nu erau ziare - a apărut un articol semnat de un domn numit Brezniceanu, ţin minte, care reda acolo un articol al domnului Brucan care în 1949 cerea condamnarea la moarte a lui Corneliu Coposu. Şi atunci am făcut legătura. Sigur că voia să-l dărâme din start ca nu cumva să polarizeze în jurul lui nişte elemente tinere sau oameni de bună-credinţă. Deci a apărut bine în prima zi, însă totul a fost meteoric. După aceea au început tot felul de invective, de murdării. I-au atribuit toate relele şi am impresia că au canalizat împotriva lui toată ura asta adunată de noi în anii aceştia de comunism. Ei trebuiau să o canalizeze către ceva. Trebuia.
Cum a primit domnul Coposu toate aceste lucruri?
F.C.B: Nu s-a arătat afectat de aceste invective. Eu mă supăram teribil, mă iritam, mă necăjeam. "Dar cum e posibil, când ai răbdat atâţia ani de zile, tu să fii tu duşmanul?!" El mă liniştea şi îmi spunea: "În momentul când ai trecut prin ce am trecut eu în închisoare toate mi se par mărunţişuri şi neimportante".
V-a povestit vreodată umilinţele şi chinurile prin care a trecut în temniţă?
F.C.B: Niciodată n-a povestit. Noi am aflat despre mizeriile îndurate de el prin 1992, mi se pare, când a venit doamna Lucia Hossu şi a făcut un interviu cu el şi atunci a început să spună de bătăi, de faptul că era izolat şi nu vorbea cu nimeni. L-am întrebat după ce-a plecat doamna Lucia: "Dragă, dar nouă de ce nu ne-ai spus?" "Pentru ce să vă spun, ca s-o supăr pe mama? Mai puteaţi schimba ceva? Nu puteaţi. Astea s-au întâmplat, au trecut, gata". Nici când se întâlnea cu prietenii lui, cu Camil şi cu Barni (n.r. Şerban Ghica, colegul de detenţie al lui Corneliu Coposu) nu vorbeau decât de lucruri amuzante. Cum a spus miliţianul ăla nu ştiu ce prostie, cum a venit păianjenul şi ţesea pânza iar el o urmărea, cum a venit şoricelul şi a mâncat nu ştiu ce fărâmă de pâine.
Material complet pe adevarul.ro
