Catrinel Ioana Damian a fost elevă a Liceului Pedagogic "Nicolae Iorga" din Botoşani. A obţinut la bacalaureat media 9.80, clasându-se pe locul 22 în ierarhia judeţeană. Analiza pe care proaspătă absolventă o face, nu doar sistemului de învăţământ, ci şi examenului "de maturitate", este una mai mult decât usturătoare.
Vă prezentăm integral postarea de pe Facebook a absolventei Liceului Pedagogic:
Din seria "Mii de motive pentru care sistemul nostru de învăţământ e degeaba"
Motivul #798 : "EXAMENUL MATURITĂŢII"
Ghilimelele din titlu nu sunt întâmplătoare. De când mă ştiu, în fiecare an, prin vară, există o ştire pe undeva în care sintagma de "examenul maturităţii" este repetată ad infinitum, de parcă maturitatea e principala caracteristică a bacului. Pentru mine, absolventă a promoţiei 2016, încă e un mister de ce: nu mă simt nici mai matură, nici nu am avut parte de o experienţă revelatorie asupra viitorului meu, ci a fost o perioadă confuză şi stresantă, oarecum lipsită de sens, prin care am trecut nu fiindcă am vrut, ci fiindcă a fost necesar. Şi ştiu cu certitudine că nu sunt singura care a simţit acelaşi lucru; astfel, povestioara pe care urmează să o relatez nu e despre mine, ci despre o generaţie întreagă şi despre încă multe altele ce vor urma – să fim realişti, o să mai treacă o vreme până când vreun iluminat o să observe că, totuşi, ceva nu e în regulă.
M-am stresat un an, debusolată (recunosc, puteam să mă stresez mai mult, dar niciodată nu am crezut că bacul are vreun rost în planul dezvoltării personale, ci doar ca etapă necesară pentru a intra la facultate), apoi am absolvit, am intrat în bac (la fel cum au făcut şi alte sute de elevi care au reuşit să ajungă în a doişpea EXCLUSIV din mila unor profesori ori prea binevoitori, ori prea comozi, ori care au mers pe principiul "mai bine să scăpăm mai repede şi să nu vină şi la anul") şi l-am luat. Ultima parte e aşa, for the record, ca să nu creadă nimeni că îmi vărs nemulţumirea din poziţia cuiva care nu îşi poate asuma calificativul de "respins" – chiar zilele trecute citisem pe net o frază concisă, ce concentrează întreaga experienţă: să te lauzi că ai luat bacul e ca şi cum te-ai lăuda că nu eşti prost.
Într-adevăr, bacul e un examen de nivel mediu, conceput în aşa fel încât să fie simplu pentru cei care aspiră la sfântul 5, şi... nu neapărat complicat, însă frustrant şi dezamăgitor pentru cei care au aspiraţii un pic mai înalte de 9. În plus, nu e nici foarte corect. În condiţiile în care eşti la profil uman, ai mai dat pe la română în cei patru ani de liceu şi ai măcar o sclipire de inteligenţă, poţi să te apuci de învăţat fără griji cu o săptămână – două înainte, pentru că la istorie intră doar materia de a XII-a, iar la proba la alegere, intră numai materii studiate într-un singur an sau doi, nici alea foarte în detaliu (geografia Europei şi României, logică de clasa a IX-a, psihologie de a X-a etc.) ; pentru cei de la real e mai dificil, fiindcă materia lor pentru bac constă în patru ani de română, patru ani de mate şi ştiinţe reale studiate tot vreo 3-4 ani, deci există mereu riscul ca o clipă de neatenţie, un semn scris greşit sau o valoare citită aiurea să zdrobească o muncă asiduă şi constantă din întreaga perioadă a liceului.
Am fost teribil de dezamăgită şi de proba la română. Trecând peste completa lipsă de originalitate a subiectelor (cred că pot să îmi dau doctoratul în Ştefan Gheorghidiu, de câte ori a trebuit să scriu despre el fără să fi repetat Ultima Noapte înainte), mă întristează şi ideea că, după doişpe ani în care româna a fost o materie de bază şi minim 6 de istorie, tot nu există o umbră de "conştiinţă naţională" în mintea absolventului tipic. Nu zic că ar trebui ca toată lumea să ştie câţi turci a bătut Ştefan cel Mare la Vaslui, însă măcar vag, o axă cronologică a evenimentelor principale care au consolidat ţara (inclusiv Cele 2 Războaie Mondiale, deci, și perioada interbelică) ar trebui să fie uşor de trasat, indiferent dacă elevul este la real sau la uman. În plus, nu cred nici în validitatea subiectului la română în sine: se vede clar că până şi după tocit 50 de eseuri, nu toţi elevii au o idee precisă despre cum a evoluat literatura, despre curente şi despre evoluţia lingvistică. Ca să nu mai zic că poţi să ştii la perfecţie orice subiect III, de la cele mai obscure (Dacia Literară, Zmeura de Câmpie), la cele mai dubioase (deşi mie îmi place, văd că mulţi au o problemă cu Riga Crypto), la cele mai mainstream (Moara cu Noroc sau Luceafărul), dar tot să îţi pice fix ăla pe care nu l-ai repetat deloc (a se citi "Ştefan Gheorghidiu"). Gramatică nu se face în liceu, prin urmare, ai o scuză pentru a posta că "a-i loat bakul" pe facebook. Cum spuneam şi mai devreme, subiectele la română nu au o utilitate practică în viitorul absolvenţilor (poate doar dacă merg mai departe la Litere), nu încurajează progresul adevărat şi dezvoltarea culturală, ci au tendinţa de a mecaniza gândirea, de a susţine toceala şi de a strivi orice urmă de "eu cred altfel", precum și plăcerea de a citi de bunăvoie și nesilit de nimeni.
Şi partea de "competenţe" e şubredă: calificativele obţinute sunt doar ca să fie, nu au nici o pondere în media finală, iar cu certificatele obţinute poţi să faci diverse lucruri interesante, cum ar fi să le foloseşti drept evantai când e cald, să ştergi geamurile cu ele, să faci origami, măcar să nu se simtă prost copacul care tocmai a murit degeaba. Experimentat la română înseamnă că ştii să spui câteva cuvinte coerente, în timp ce la TIC are loc o dezmeticire – după 4 ani de stat pe facebook în ore. Cât despre competenţa la o limbă modernă, o iei şi pe aia uşor, cu calificativ mare ("să vezi, fată, ce bine am vorbit, nu mai puteam să tac"), chiar dacă tot la nivelul de "she have" şi "he don`t" ai rămas, după atâta amar de timp. Poate aici nu e numai vina elevilor, unii au nenorocul de a da doar peste profesori precum doamna care a răspuns cu "yes" la întrebarea "for how long have you been teaching English", adică profesori de la care mai bine nu înveți deloc.
Furia continuă şi după bac, când realizezi că individul care a stabilit calendarul probelor a gândit ori foarte prost, ori deloc. Perioada admiterilor la universităţi este exact după afişarea rezultatelor finale. Punând la socoteală că nimeni nu are timpul fizic de a tipări şi semna şi împărţi peste 200 de diplome într-o singură sâmbătă seară, pentru ca absolvenţii să ajungă la înscrierile de luni, adesea din oraşe îndepărtate, se observă că răspunsul dilemei de mai sus tinde spre a doua variantă. Şi, dragule Minister al Educaţiei, te anunţ că tot se copiază la bac, şi cu camerele tale, şi cu microfoanele, şi cu paza ta, fiindcă subestimezi absolventul cu resurse şi inventivitate, care ar face orice pentru sfântul 5. Se copiază cu cască şi cu prietenul binevoitor care îşi sacrifică 3 ore din viaţă să dicteze un comentariu, cu materiale ajutătoare ascunse prin băi, cu ciorne furate de la colegii din vecinătatea băncii în clipele de neatenţie ale supraveghetorilor. Poate că vremea fiţuicilor s-a dus, însă copiatul încă se întâmplă, şi mereu este în detrimentul celor care văd, tac de frică şi se lasă întrecuţi pe nedrept de orice Gigel care a trecut de vreo două ori pe la şcoală în toţi anii de liceu.
Dacă tot sunt aici, simt că ar trebui să menţionez şi nişte cazuri particulare, ce pot deveni generale, şi care evidenţiază absurdul experienţei mai bine decât celelalte 1300 de cuvinte scrise până acum. Cei care au pierdut şansa la o notă de 10, fiindcă un supraveghetor a refuzat să îşi admită greşeala şi i-a pus să îşi rescrie lucrările în ultimele minute. Cei cărora nu li s-a mai dat o foaie în plus, fiindcă "noi nu suntem aici ca să consumăm foile Ministerului". Cei care au învăţat tot anul, dar au picat din cauza unor situaţii neprevăzute. Cei care au început să plângă la vederea subiectelor sau la afişarea rezultatelor, fie de bucurie, fie de frică. Cei care nu au învăţat nimic tot anul şi l-au luat. Cei care au fost şi ei printre primii, dar nimeni nu le-a acordat felicitările cuvenite, fiindcă nu au considerat că reprezintă un punct de interes. Cei cărora nu le ieşea media la un obiect de bac, dar au luat peste 8 la probă. Cei ţinuţi mereu în 7 şi 8, care - de fapt - meritau 9 şi 10. Cei care nu şi-au mai recuperat obiectele lăsate în camera de depozitare. Cei care au trebuit să suporte glumele de prost-gust, cu tentă licenţioasă, ale unui supraveghetor care a încurcat mahalaua cu sala de examen. Et cetera. Şi lista e nesfârşită.
Dar e degeaba: mai sunt atâtea generaţii care o să dea acelaşi bac lipsit de noimă. Şi lor nu le pot spune decât să nu îl ia... foarte în serios: ustură puţin, dar trece până la urmă.
P.S.: Tot ce am scris este îngrozitor de real.
P.P.S: Promit solemn că, dacă, în cele din urmă, ajung să îmi dau doctoratul în Ştefan Gheorghidiu, retrag tot ce am scris mai sus.
