Acum 20 de ani, lucram ca taximetrist. Intr-o noapte, cand am ajuns la o comanda, la 2:30 AM , cladirea era in intuneric, cu exceptia unei singure lumini, la o fereastra de la parter… In asemenea circumstante, multi colegi ar claxona o data, maxim de doua ori, ar mai astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de un taxi. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa. Asa am facut si acum. Am mers si-am batut la usa…
"Doar un minut", mi-a raspuns o voce firava, ca a unei persoane mai in varsta. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, sa fi tot avut vreo 80 de ani, statea in fata mea. Era imbracata intr-o rochie colorata si purta o palarie mare cu panglica de catifea. Parea din filmele anilor ’40. Langa ea era o valiza mica din plastic. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai niciun ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Doar intr-un colt era un panou plin cu poze, protejat de un suport de sticla.
- Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina? zise ea.
Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitate.
- Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata.
- Oh, sunteti un baiat atat de bun!, zise ea.
Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa si apoi m-a intrebat:
- Ai putea sa conduci prin centrul orasului?
- Nu este calea cea mai scurta, am raspuns eu rapid.
- O, nu conteza, spuse ea. Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil…
M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori….
- Nu mi-a mai ramas nimeni din familie… a continuat ea. Doctorul spune ca nu mai am mult timp…
In tacere, am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.
- Pe ce ruta ati vrea sa merg? am intrebat.
Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras.
Mi-a aratat cladirea unde, odata, ea lucrase ca operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila, care odata fusese o sala de bal, unde obisnuia sa mearga la dans, pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa stau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere.
Cum prima raza de soare s-a aratat la orizont, mi-a spus dintr-o data:
- Sunt obosita… Hai sa mergem.
Am condus in tacere, spre adresa pe care mi-o daduse.
Era o cladire ieftina, o casa mica, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa. Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.
- Cat va datorez?, a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.
- Nimic, am zis eu.
- Dar trebuie si tu sa te intretii…
- Nu va faceti griji… mai sunt si alti pasageri, am raspuns eu. Aproape fara sa ma gandesc, m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere.
- I-ai facut unei femei batrane un mic moment de bucurie, spuse ea. Multumesc.
I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii.
In spatele meu, o usa se inchise… Era sunetul de incheiere al unei vieti…. Nu am mai luat alti pasageri, in acea tura. Am condus, pierdut in ganduri… Pentru restul zilei, de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios sau unul nerabdator sa-si termine tura? Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?
Uitandu-ma in urma nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata. Suntem tentati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete. Dar, adesea, aceste momente marete ne iau prin surprindere – frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva neinsemnat. Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici, putem sa dansam. In fiecare dimineata cand deschid ochii, imi spun: Ziua de azi este o zi speciala!
Amintiti-va intotdeauna asta: Nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul SPECTACOL pe care il jucam. Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat!
sfatulparintilor.ro
