În Sibiu am ajuns în iarna anului 2000. Am coborât din tren – mai mult o cameră mortuară pe roți – care pleca, în miez de noapte, dinspre Vințu de Jos și care culegea călătorii de pe ruta Iași-Timișoara. Aveam puțin peste 18 ani. Dădeam o provincie pentru altă provincie, un târg tern, Botoșaniul, pentru un burg tern, Sibiul. Stăruitoare mi-au rămas frigul pătrunzător & mirosul de mucegai, aerul igrasios & sălciile spectrale de pe malul Cibinului: cenușiul unui oraș mort, în care pivnițele închideau o boemă leșioasă, cu clădiri părăginite și lucarne de spaimă.
Am urât Sibiul; ani buni, am simțit că toată alcătuirea lui e un insuportabil membru artificial, util, dar isterizant; apoi, m-am obișnuit, încet, cu oamenii aceștia sobri, cu taine și chip împietrit, așa cum aveam să văd ceva mai departe, în nordul Europei; m-am obișnuit, încet, cu orașul care se închidea cu lespede, parcă, după lăsarea întunericului; m-am obișnuit, încet, cu orașul în care oamenii erau asemenea zidurilor măcinate: de nepătruns, înghețați, cu contururi exacte. Dar cum primul gust & primul miros sunt ca rănile care se învechesc, Sibiul n-a fost, multă vreme, decât un oraș care m-a mințit: orașul care mi se dăduse la schimb cu Bucureștiul. Venisem, îndrăgostită & elev olimpic, să scriu, să citesc & să studiez literatura – primisem clădiri fantomatice, sure, străzi desfundate, o tristețe densă & un vânt aspru, care cobora dinspre Făgăraș. Am urât și munții, și verile reci, și cafenelele imunde, și prăvăliile meschine care se închideau prea devreme. L-am urât pe cel care, în chiar prima lună sibiană, mi-a schimbat, în "Dumbrava", o sută de dolari, înșelându-mă cu mai mult de jumătate din bani.
Într-un an sau doi, în oraș s-a întâmplat ceva. Ici-colo, câte o clădire se colora. Strident, ca și cum, printre ciuperci, o mână neîndemânatică ar pune flori de plastic. Apoi, străzile s-au întors cu susul în jos. Se excava, se construia, se renova, se înlocuia, se vopsea. Noroi. Praf. Schele. Am urât noroiul, praful, schelele. Din când în când, strada pe care intrasem cu o zi înainte era azi închisă; parcurile deveniseră tranșee; zidurile erau schelete rașchetate; apoi, autobuzele sinistre, cu burduf crăpat, au dispărut; încet, a fost vorba despre fabrici cu nume încâlcit, despre teatru, despre muzică, despre locuri de joacă, despre poezie, despre dans, despre autobuze care vin la timp & unde lumea se ridică politicoasă să-ți ofere locul, despre coșuri de gunoi, despre plăcerea de a ieși să faci câțiva pași, nu pe Corso, unde e lume multă, ci pe străzile mici și frumoase, cu aer occidental, despre oameni eleganți și cu surâs discret, despre petreceri & pub-uri vintage, unde cafeaua are savoare vieneză, despre turiști care fotografiază uimiți, despre curățenie & bun gust, despre bucuria de a mă întoarce acasă și despre mândria de a spune că sunt din Sibiu, orașul acesta frumos care mi s-a făcut prieten în cele din urmă, despre luminile pe care le văd seara când, coborând Hula Bradului, orașul e viu & cald, deși vântul coboară la fel de năvalnic de pe culmile Făgărașului, despre copii frumoși & deștepți, despre "mulțumesc" și despre "cu plăcere", despre flori, despre parcuri, despre blocuri de locuințe care se ridică peste noapte, despre un oraș care e la fel de curat la periferie cum e și în Piața Mare, despre siguranța de a ieși noaptea să te plimbi pe străzi, despre câinii fără stăpân duși discret în centre de adopție, despre centura-autostradă pe care ieși numai de dragul de a simți vântul în păr, despre muzee în care nu plutește mirosul de rânced, despre pistele pentru bicicliști. Despre frumos.
Sunt în Sibiu de 14 ani. Am văzut orașul crescând. Nu l-aș părăsi acum pentru niciun alt oraș din România. Cu acte în regulă, sunt sibiancă din 2010. Am putut să votez localele în 2012. Am votat Klaus Iohannis. Altceva, e aproape inconcevabil pentru orice sibian.
Mă întorc rar în Moldova și plec de acolo ca dintr-o bolgie. Nu, nu e snobismul celui care a ajuns într-un promised land: e furie și neputință. Ultima dată am mers la Botoșani în vara acestui an: un oraș cârpit, kitsch, pentru care Eminescu înseamnă un liceu, un bulevard de pe care s-au tăiat teii, un parc ca o țeastă de octogenar, un teatru și câteva zile din iunie și din ianuarie, un oraș murdar și plin de câini famelici, cu oameni pe chipul cărora se citește sărăcia și încrâncenarea, cu străzi mizere pe care ți-e teamă să faci câțiva pași la orele mici. Județul în care PSD-ul lui Ponta manipulează niște oameni care nu vor să creadă că se poate altfel. Un județ în care molima roșie își bate joc de oameni înfometați, în care o mână de politruci face legea, un județ în care se încurajează analfabetismul & superstiția, unde se știe că proștilor, oamenilor simpli, e destul să le dai circ și mai puțină pâine, un județ în care sunt zeci de mii de asistați social, în care an de an sunt inundații care mătură totul în cale. Și unde nu se face nimic.
Așa e Moldova întreagă: Botoșaniul, Vasluiul, tot ce e dincolo de Carpați, o lume gri care se încăpățânează să rămână gri.
Așa văd eu Moldova, eu, care sunt moldoveancă – și nu vreau să-mi fie rușine că mai bine de jumătate din viață mi-am petrecut-o acolo.
Nu vreau să cred că așa va fi și peste cinci, și peste zece ani. Nu vreau să cred că Moldova poate fi cumpărată cu ulei & zahăr. Nu vreau să cred că răul e atât de mare. Nu vreau să cred că oamenii dârji de acolo s-au transformat în marionete decerebrate. Nu vreau să cred că ne mai putem lăsa mințiți, în Europa multiculturalității, a libertății religioase, a diversității, cu fantasme spăimoase: "străinul" & "ne-ortodoxul"... Moldovenii mei erau, odată, oameni chibzuiți. Vreau să-i văd, încă o dată, oameni liberi și înțelepți. Comunismul – chiar în formele lui updatate, machiate, "europenizate" – nu înseamnă nimic altceva decât subzistență.
Nu vreau să cred că plaga corupției și a abrutizării și a sărăciei a săpat atât de adânc.
Se poate altfel. Schimbarea e posibilă.
Am văzut: ultimii mei 14 ani înseamnă anii cu Iohannis.
Vreau să-mi pot duce, cândva, copiii la Botoșani și să le pot spune, nu era așa cu ani în urmă, era cum nici nu vă puteți imagina, dar acum...! – și să le arăt un oraș frumos & prosper.
Vreau o Moldovă așa cum e Sibiul. Vreau o Românie așa cum e Sibiul.
Vreau să-mi iubesc țara așa cum iubesc Sibiul.
Vreau să-mi dați voie, dragii mei care sunteți acum acolo și care votați cu mintea, acolo, în Moldova mea, vreau să-mi dați voie să-mi iubesc țara.
Și, dacă va fi cu putință, vreau să le spun copiilor mei: Totul a început când Moldova a deschis ochii. Totul a început cu Iohannis.
RITA CHIRIAN
(Despre Rita Chirian, pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Rita_Chirian)
