"Fiți mândri că sunteți români este un slogan care nu mai poate fi rostit cu aceeași convingere ca și acum 70-80 de ani. Doar trecutul de aur al unui neam nu-i poate face și prezentul din același material, iar daca prezentul, dacă este construit dintr-un plastic reciclat de proastă calitate nu prevestește un material bun pentru viitor.
Despre viitor nu vreau să vorbesc, deoarece nu sunt politician. Se știe că un bun politician prevestește un viitor luminos, iar daca e desăvârșit, poate explica (pentru cei mulți) și de ce prevestirile sale nu s-au realizat.
România, 1994. Din dragoste de carte şi de cultură şi din dorinţa de a-i ajuta şi pe alţii să devină pasionaţi de aceste reale valori, m-am decis să aleg meseria de dascăl. Patru ani de facultate plus unul de studii aprofundate mi i-am petrecut într-o atmosferă aproape idilică, părinţii mei susţinându-mă material cât au putut ei mai bine.
"Salariul e acelaşi chiar dacă mergi la ore pentru a spune bancuri"
România, 1999. Mi-am văzut visul împlinit: am devenit dascăl. Nu e rău. Ba chiar e bine. Şi soţia tot dascăl, e nemaipomenit. Locuim la părinţii mei. Veniturile noastre ne sunt suficiente pentru a ne permite câte o ieşire la mare sau la munte măcar o dată pe an. Dar... totuşi învăţământul nu e aşa cum îl vedeam eu înainte de a deveni dascăl. Reformele transformă sistemul an de an, ba chiar mai des, încăt nu mai ştii în ce direcţie trebuie să te îndrepţi. Cert e că sistemul de învăţământ nu e unul competitiv. Nu contează (nici atunci, iar acum cu atât mai puţin) ce faci efectiv la ore. Contează doar CE SCRII că faci la ore. Salariul e acelaşi, chiar dacă munceşti să scoți olimpici, sau dacă mergi la ore pentru a spune bancuri. Salariul de merit? Se ştie: cei cu vechime în şcoala respectivă, indiferent de performanţe, că, deh, cine are tupeul să se pună cu dinozaurii? Pe lângă toate acestea, chiar părinţii înşişi (unii) consideră că şcoala e o pierdere de vreme. Copiii ai căror părinţi gândesc aşa n-au cum să gândească altfel. Îţi fac munca harcea-parcea. Metode de corecţie: doar ce NU este permis: Nu e voie bătaia. OK. Sunt de acord. Nu e voie să-i înjuri. De acord! Nu e voie să le dai note mici pentru comportament, decât la purtare. De acord! Dar nu le pasă de nota la purtare. Nu e voie să-l scoţi din clasă. De acord, doar nu o să-i las nesupravegheaţi să facă cine ştie ce. Cheamă-le părinţii. Cu asta rămâi. Mustră-i. E la limita legalităţii, că poate se va simţi timorat. Colac peste pupăză, salariile încep să scadă. Chiar şi scăzute nu vin la timp. Motive (reale!): contabila returneaza statele de plată secretarei pentru că în luna asta trebuia ştampila rotundă, nu cea pătrată care luna trecută era valabilă, scrisul e cu caractere de 12 şi nu vede, să le refacă cu caractere de 14, etc. În consecinţă, secretara a demisionat. Şi următoarea secretară, la fel. Şi următoarea.
România 2007. Noi, dascălii, suntem obligaţi a urma un curs de Consiliere şi orientare fără de care nu mai puteam fi diriginţi. Deh, ne vom alinia standardelor europene. Ce am aflat la acest curs? Printre altele, ni s-a spus ... profesorul nu are voie niciodată să contrazică elevul. Am scris cu caractere italice deoarece e citat, nu reproducere a ideii. Am cerut nişte lămuriri, deoarece nu mi se părea chiar în regulă. Ni s-a reprodus citatul de mai sus, cu unele amănunte: când un elev spune un lucru greşit, începi să-l iei prin metoda învăluirii, ceva de genul: hai să vedem cum ar fi dacă am lua în considerare şi alt aspect sau poate că ai dreptate, dar să vedem ce alternative ar mai exista, etc. Adică: ai o clasă de 25-30 de elevi. Unul iţi spune o prostie. Întrerupi cursul lecţiei, pentru ca 15-20 de minute să-l îndupleci pe elevul respectiv să ia decizia corectă sau să raspundă corect la întrebări. Şi dacă ar fi numai unul pe care ar trebui să-l îndrepţi! Dar sunt mulţi. Ba încă şi numărul de ore scade. De la două ore pe săptămână la una.
Dacă ai carte, înseamnă că nu ţi-ai alocat timp să-ţi faci parte
Deja începe să prindă contur tot mai clar ideea de a ieşi din sistemul de învăţământ. Mai apar zvonuri care se transformă în certitudini: disciplinele chimie, biologie şi fizică vor fi înlocuite de un amalgam numit Ştiinţe. Din câte ştiu şi cred că ar fi normal, ştiinţele se dezvoltă, apărând ramuri noi care la rândul lor, dezvoltându-se, vor da naştere altor ramuri ale acestui imens arbore numit ŞTIINŢĂ. În vremea lui Aristotel, Ştiinţa era un tânăr lăstar care putea fi cuprins de o minte umană. Dar de atunci lăstarul a crescut, s-a ramificat aşa de mult încăt o minte umană ar pute cuprinde doar nişte rămurele în totalitate.
Matematica, fizica, chimia, biologia sunt ramuri suficient de dezvoltate pentru ca bazele lor să fie studiate separat, în paralel cum s-a întâmplat şi până acum. Dar noi nu, noi involuăm şi legăm ramurile una de cealaltă, chinuind acest grandios arbore şi aducându-l la dimensiunea unui bonsai. NU! Nu vreau să fiu părtaş la aceste mârşăvii. Consecinţa: demisia. Poate în alt loc pot face ceva mai mult. E clar că sistemul nostru de valori e răsturnat. Ridicăm incultura, ignoranţa şi nesimţirea la grad de virtute iar adevăratele valori devin nişte atribute desuete ce caracterizează "inadaptaţii" societăţii actuale. Ai carte? Cu asta rămâi. Dacă ai carte, înseamnă că nu ţi-ai alocat timp să-ţi faci parte.
România, 2011, an de grea restriște. Românii sunt din ce în ce mai puțini. În țară, nu în viață. Ne-am obișnuit să fim obedienți, și ascultăm sfaturile conducătorilor noștri: dacă nu vă place în România, sunteți liberi să plecați. Totuși, e prea mult! Să ne părăsim țara doar pentru că o spune un cârmaci temporar și atemporal? Mai răbdăm. Uite, își zice românul de rând care este norocos să aibă și un loc de muncă, uite că eu trăiesc binișor, iar în jurul meu sunt destul de mulți oameni mai nemulțumiți decât mine. Să plece ei, eu mai stau în țară… Dar uite, că și sora mea a plecat, fratele, prietenul, vecinul, nașul, foștii colegi de școală… Ce se întâmplă? Unii o duceau mai bine decât mine! Dau drumul la televizor și urmăresc și eu pe apucate știrile.
Așa nu vreau să mă las pe mâna generațiilor viitoare
Încep să mă cuprindă fiorii și mă simt ca și cum aș fi singur într-un univers kafkian unde iraționalul și absurdul devin realitate. Vad oameni cu pensii de 200-300 de lei. Dar mai văd ceva: văd ca plimbarea cu limuzina de lux e desuetă, iar cetățenii care se cred onești își duc odraslele la botez cu elicopterul. Că nunțile se fac în stradă, neținând cont de liniștea publică (e și normal, dacă vreau să arăt lumii că nunta m-a costat 600.000 de euro). Că oamenii se bat la propriu pentru a fi mai aproape de scena unde valorile (sub)(in)culturii maneliste își etalează talentul.
Lasă, acum e o perioadă în care nici măcar in Parlamentul European nu suntem reprezentați cu deosebită onoare. Poate și acolo e vreo criză generală de valori. Mă ambiționez să rămân în țara mea pentru ca e imposibil ca tineretul să accepte situația actuală. Când vor fi în putere, tinerii de azi vor schimba în bine totul. Dar vai! A venit examenul de bacalaureat. A și trecut! Nu și o mare parte dintre elevi. Țin minte că în clasa a III-a am avut ca si disciplină, CITIRE. Atunci, în clasa a III-a trebuia să știu să citesc cursiv. Azi, probă de bac (printre altele) e și citirea cursivă a unui text. La terminarea clasei a XII-a ești examinat daca știi să citești! Nu, așa nu vreau să mă las pe mâna generațiilor viitoare când voi fi pensionar. Cine a văzut filmul Idiocracy recunoaște scenariul din cele descrise mai sus. Acela era film. Aceasta este realitatea.
Toate aceste lucruri m-au determinat să iau o hotărâre majoră: să emigrez. Ce să fie? Undeva în Europa? Cam greu. Nici aici nu merg bine lucrurile. Australia? E opţiune, dar... e foarte departe şi chiar pe nimeni nu cunoaştem acolo. Statele Unite? Ne tot completăm formularele la Loteria Vizelor. Dar... e o loterie. Viaţa în România e şi ea o loterie cu şanse mici de reuşită. Canada? Asta e! Avem acolo naşii, prieteni, cunoscuţi. Vorbim cu nişte foşti colegi de facultate, soţ şi soţie, deoarece ea are o soră în Canada, şi le spunem decizia noastră, in scopul de a ne crea cât mai multze legături. Cu o deosebită bucurie (!) aflăm că şi ei au de gând să plece în Canada. Oare câţi dintre cei pe care-i cunosc au astfel de gânduri?
Am început demersurile: traducerea actelor – cîteva sute de lei. Eu nu am făcut franceza în şcoală. Engleza o vorbesc destul de bine, dar în partea franceză a Canadei e mai uşor de ajuns. 1400 de lei un curs de franceză. Întocmirea dosarului, care e în curs de desfăşurare, costă câteva sute de dolari canadieni. Pentru a putea pleca vom avea nevoie de câteva mii de dolari canadieni într-un cont pentru a avea o rezervă necesară traiului până la găsirea unui loc de muncă. Costisitor, dar merită. Nu mai e loterie, deoarece punctajul obţinut în urma verificării online ne califică din plin pentru emigrare.
Dar dacă singura problemă ar fi banii, nu ar fi aşa greu. Alta e marea problemă: părinţii mei nu ştiu încă de decizia mea. Sunt bătrâni şi din trei copii, unul e în Germania, unul e în acelaşi sat cu ei (din fericire, dar oare va rămâne?), iar eu mă pregătesc să plec în Canada. Cum vor primi vestea? Îmi e greu să mă gândesc la momentul plecării. Însă, totodată, mă uit la fiul meu de cinci ani. E clar! Nu vreau să crească în condiţiile de aici. Cred că peste ani, mi-ar reproşa că nu am profitat de oportunitatea de a pleca, aşa cum am făcut eu cu tatăl meu care a avut privilegiul ca în anii 73-74 să lucreze în Germania federală şi care s-a întors în România. Mai bine fac ceva, fie și greșit, decât să nu fac nimic.
Am sute de motive de a rămâne acasă: părinții, prietenii rămași, locurile unde m-am născut și am crescut, țara mea pe care am cutreierat-o și care este un autentic tezaur turistic neexploatat, dar un motiv este suficient să mă îndemne să plec: VIITORUL. Aici nu-l văd. Dincolo, poate am să-l construiesc pentru fiul meu. Dragi politicieni, m-ați convins. Eu plec. Voi ce faceți?"
