Vineri seara. Discuţie aprinsă la un post tv. Tema: cum să le ţinem piept preţurilor, care tot cresc. O cameră, instalată într-o locuinţă, aduce pe ecran o secvenţă din viaţă. O doamnă, pensionară, trăieşte doar cu 400 de lei pe lună.
Sună telefonul la mine acasă. Moderatoarea emisiunii mă întreabă dacă o pot sfătui pe această doamnă cum să facă faţă preţurilor în creştere la legume, la gaze, la electricitate. Soţia mea îmi şopteşte cu voce tăioasă: "Ce-i spui? Aminteşte-ţi că mama ta şi mama mea, dacă ar fi trăit, ar fi fost într-o situaţie asemănătoare". Ce să-i spun? Nu aveam nici un sfat să-i dau care să-i fie folositor, şi asta i-am spus… încercând să nu cad în capcana unor judecăţi emoţionale. În platoul improvizat era prezentat un caz greu, selectat din alte câteva milioane de cazuri grele.
Cazurile acelor pensionari pe care ţara îi plăteşte pentru munca lor trecută, dar din ceea ce ei primesc acum nu-şi pot achita decât prea puţine facturi, exprimând nevoile lor curente. Asta-i problema, am spus. Iar milioanele de vârstnici cu venituri mici nu de sfaturi cum să-şi drămuiască banii au nevoie, ci de bani mai mulţi. Or, într-o ţară cu 19 milioane de suflete, a şaptea din Uniunea Europeană după mărimea populaţiei, această problemă nu poate fi rezolvată în actualele împrejurări, când numărul celor care fac bani din bunuri fizice şi servicii (şi care plătesc impozite) nu depăşeşte trei milioane şI jumătate. Şi când un inginer dintr-o companie medie, ca să dau un exemplu, nu acoperă decât parţial, din contribuţia lui socială, o pensie lunară de 400 de lei. Diferenţa fiind achită de stat, printr-un transfer de la buget, poate chiar de la investiţii.
Am mai spus că bunăstarea visată o poate asigura numai o pâine mare, îndestulătoare, plămădită de vreo şase-şapte milioane de producători de bani din bunuri fizice şi servicii. Mi s-a replicat, din platou, că nu vor fi niciodată atâtea locuri de muncă producătoare de bani şi de taxe. Răspunsul pe care l-am avut atunci în minte… nu l-am dat. M-au oprit conotaţiile lui istorice. Îl dau acum, cu riscul că ar putea să pară cinic: dacă societatea noastră nu va face această pâine mare… va fi nevoită să mănânce cozonac. Adică să transforme locurile de muncă producătoare de bani (atâtea câte vor fi, patru milioane sau patru milioane şi jumătate) în "servicii de lux". Să facă deci bani din productivitate, din competitivitate şi din performanţă. Alternativa fiind renunţarea la bunăstare.
Autor: Adrian Vasilescu, jurnalul.ro
