Sensul acestei legi, aplicată însă atunci, în `90, la graniţa dintre orânduiri, era ţinerea departe un timp de funcţiile publice a nomenclaturiştilor comunişti, pentru ca ei să nu perpetueze practicile şi năravurile din vechiul sistem, împiedicând schimbările către noul tip de societate. S-a considerat că în 5 ani, cursul către democraţie şi capitalism va fi ireversibil, drept care respectivii nu sunt interzişi pe viaţă, pot apoi să revină şi să fie aleşi sau numiţi.
Or, ce sens mai are aplicarea acestui prezervativ pentru protecţia societăţii după scurgerea a 22 de ani de contacte neprotejate, cu perversiuni şi violenţă, ale clasei politice cu poporul? Inşi din aparatul comunisto-securist au ajuns parlamentari, miniştri, premieri, şefi de stat. După ce Iliescu şi Băsescu n-au avut nicio problemă în a deveni presedinţi ai României, iar Voiculescu vicepreşedinte al Senatului, ne bucurăm acum să-l lustrăm pe Michi Şpagă, după ce şi-a umplut sacii din căruţă?
Aplicată acum, legea lustraţiei nu face decât să lustruiască moralmente grămada de hoţii şi ticăloşii strigătoare la cer comise de nomenclatura partidelor apărute în politica românească dupa 1989. În 22 de ani, cine a avut de furat de la stat si de la popor şi-a făcut suma, de 10 ori mai mare decât se putea fura înainte de `89, fie ca era şnapan comunist vechi, fie că era şmenar de şcoală nouă. Dar noi avem probleme ideologice, combatem comunismul, cutcurigând din vârful grămezii de gunoi nou. De aia n-au morfină bolnavii de cancer prin spitale, că n-aveam legea lustraţiei?
Ceea ce nu înseamnă că sunt împotriva adoptării legii lustraţiei, chiar şi atât de târziu. Dacă puţinilor rămaşi în viaţă dintre cei care au suferit cu adevărat din cauza comunismului li se va alina, fie şi pentru numai o zi, durerea rănilor din suflet, această lege îşi are rostul.
Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul
