Sânzienele galbene, cunoscute şi sub denumirile de drăgaică sau floarea Sfântului Ion, sunt plante care înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, care sărbătoreşte Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.
De-a lungul vremilor, această plantă a devenit un simbol magic al verii, deoarece perioada sa de înflorire maximă corespunde cu perioada de maximă strălucire a soarelui, la solstiţiul de vară (22 iunie).
Legendele spun că Sânzienele erau nişte preotese ale Soarelui sau fete foarte frumoase, ascunse prin păduri întunecate, neumblate de om. Aceste zâne bune ieşeau din pădure în noaptea de 23-24 iunie şi umblau pe pământ. În cântece şi dansuri, ele împărţeau rod holdelor, fecundau femeile măritate şi apărau semănăturile de grindină. În dansul lor prin aer imprimau parfumul florilor şi dădeau leac plantelor pentru tămăduirea bolilor şi suferinţelor oamenilor.
Fiind cunoscute ca mari iubitoare de dreptate, Sânzienele îi pedepseau pe cei păcătoşi, lovindu-i cu "lanţul Sânzienelor", care stârnea din senin vijelii şi grindină, după care câmpurile rămâneau fără rod. Femeile păcătoase, care nu ţin sărbătoarea din 24 iunie, cele care spală, cos sau mătură, pot rămâne cu gura pocită sau chiar mor în scurt timp. Pe bărbaţii aflaţi în păcat îi aşteaptă pedepse îngrozitoare şi vor muri de trăsnet şi foc.
Înainte de ziua de 24 iunie, nici un copil nu avea voie să culeagă sânziene, nici măcar în joacă, deoarece ar fi atras mânia zânelor, cu mari nenorociri asupra gospodăriei şi a familiei.
În dimineaţa de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui, oamenii strângeau buchete de sânziene pe care le împleteau în coroniţe şi le aruncau pe acoperişul caselor. Dacă aceste coroniţe rămâneau pe acoperiş, se credea că oamenii din casă vor fi sănătoşi şi vor trăi mulţi ani. În aceeaşi noapte, fetele puneau buchete de sânziene sub pernă pentru a-şi visa ursitul şi vremea măritişului.
În cursul zilei de Sânziene, florile legate în coroniţe sub formă de cruce erau duse la biserică, pentru a fi sfinţite. Până seara, fetele se spălau pe cap cu fiertură de iarbă mare, pentru a fi plăcute feciorilor.
Tot legat de Sânziene, poporul a observat că, din această zi, cucul amuţeşte, amintind începutul sezonului de cosit şi de seceriş.
Sânziana, planta binecuvântată de Dumnezeu
În flora spontană, plantele de sânziene ocupă suprafeţe mari în Europa şi Asia, de la câmpie până în etajul montan, la altitudinea de 2.500 de metri. Creşte pe coaste însorite, pajişti aride, fâneţe, poieni, lanuri de grâu, margini de pădure, drumuri şi căi ferate.
Văzute de la distanţă, florile seamănă cu o ploaie de stele, cele patru petale fiind aşezate în semnul Sfintei Cruci, ceea ce duce la credinţa că această plantă a fost binecuvântată de Dumnezeu.
În scopuri terapeutice, se recoltează vârfurile înflorite ale tulpinilor, în toată perioada înfloririi, din luna mai până în septembrie. Se usucă la umbră, în straturi subţiri, cu un coeficient de uscare de 4:1.
Această diversitate de conţinut imprimă plantelor multiple proprietăţi tămăduitoare, de înfrumuseţare şi chiar de imunizare faţă de diferite boli, ceea ce îi justifică renumele de plantă magică, plină de mister.
Plante eficiente în foarte multe afecţiuni
Sânzienele galbene fac parte din grupul plantelor cu cele mai variate întrebuinţări. Încă din trecutul medicinii tradiţionale, au rămas diferite proceduri de utilizare, cu variaţii de la o zonă la alta. În Oltenia, planta era folosită contra herniei şi a frigurilor, în Ţara Făgăraşului, contra hepatitei şi a bolilor nervoase, în Moldova, contra bolilor de piele şi a celor venerice, în Transilvania, de nord contra reumatismului.
Astăzi, în tratamentele interne, produsele din sânziene se dovedesc eficiente în foarte multe afecţiuni maladive:
- boli digestive (icter, calculoză biliară, curăţirea ficatului şi a pancreasului de toxine, diaree, enterite, enterocolite);
- în bolile renale-genitale (calculoză renală cu eliminarea nisipului şi a deşeurilor toxice din rinichi şi vezică urinară, edeme renale, cistite, tulburări de menopauză şi afecţiuni ale uterului);
- în bolile sistemului nervos (nevroze, epilepsie, isterie, insomnie, vertij, stări de oboseală şi epuizare);
- contra tumorilor ganglionare, noduli tiroidieni, afecţiuni ale glandelor tiroide şi ale coardelor vocale;
- contra cancerului limbii şi al laringelui;
- contra durerilor reumatismale şi artrozice;
- în boli de metabolism (obezitate, anemie).
Preparatele din plante de sânziene, care se utilizează în tratamente interne sunt:
- infuzie din 1 linguriţă plantă uscată la 250 ml apă clocotită; se infuzează 2 minute acoperit şi se beau 2-3 căni pe zi, cu excepţia cancerului la limbă şi laringe la care se beau 4-6 căni pe zi;
- macerat din 4-6 linguri rase de herba uscată şi mărunţită la 1 litru apă; se lasă la temperatura camerei timp de 8 ore, se strecoară şi se consumă timp de 2-4 ore, ca tratament în bolile tiroidiene, hipertiroidie, epilepsie şi boli nervoase, într-o cură de minim 3 luni;
- tinctură din pulbere de herba uscată (20-linguri la 1 litru alcool 500); se lasă la macerat 12-14 zile, cu agitare zilnică, se strecoară prin stoarcere, se trece în sticluţe brune şi se beau câte 1-2 linguriţe de 3-4 ori pe zi, cu diluare în apă, având efecte bune contra cistitei, uretritei, nefritei şi a litiazei renale;
- pulbere din flori uscate, măcinate fin şi cernute din care se ia câte 1 linguriţă de 3 ori pe zi sau se ţine sub limbă timp de 10-15 minute, la copiii sub 12 ani, doza fiind redusă la jumătate;
- infuzie din amestec de sânziene, urzică moartă şi splinuţă (Solidago virgaurea) utilă în afecţiunile renale şi ale vezicii urinare, în insuficienţă renală şi la bolnavii cărora li s-au extirpat un rinichi, consumând câte 3-4 căni pe zi.
Înlocuitor de cafea din rădăcini de sânziene
În tratamente externe, preparatele din sânziene au eficacitate în:
- afecţiuni cutanate (răni, furuncule, pecingine, ulceraţii, erizipel, eczeme zemuinde, râie, acnee, psoriazis şi alte erupţii tegumentare);
- boli dermatice canceroase (plăgi maligne pe piele, limbă şi laringe);
- reumatism şi artroze.
Se prepară:
- infuzie concentrată (2-3 linguriţe herba uscată la 250 ml apă clocotită) care se foloseşte sub formă de gargară în afecţiunile glandei tiroide şi ale corzilor vocale;
- extract fluid (20 linguri pulbere se acoperă cu alcool 750) şi se lasă la macerat 14 zile; se strecoară şi după o uşoară evaporare se obţine o pastă foarte parfumată, închisă la culoare;
- unguent din sânziene.
Alte utilizări:
- colorant natural din vârfuri florale pentru brânzeturile de Chester, cărora le dau coloarea galbenă-portocalie şi gustul caracteristic;
- surogat de cafea din fructele şi rădăcinile de sânziene galbene, cu miros şi gust de cafea, care pot înlocui cicoarea;
- închegător al laptelui, datorită enzimelor componente;
- roua de pe florile de sânziene, se aplică pe pleoape şi în jurul ochilor în fiecare dimineaţă, având rol în refacerea ochilor obosiţi, îndepărtarea cearcănelor şi a ridurilor precum şi la îmbunătăţirea acuităţii vizuale, fiind considerată un adevărat elixir magic, mai ales la persoane cu deficienţe de vedere;
- înfrumuseţarea pielii la persoane cu ten uscat, folosind baia generală cu flori de sânziene urmată de un masaj cu unguent de sânziene;
- buchete şi cununi înflorite se pun la fereastră şi pe acoperişul caselor pentru a aduce noroc.
Macul roşu, bun pentru bolile respiratorii
Macul roşu sau macul iepuresc este o plantă de rară frumuseţe, care impresionează prin florile sale roşii. Această specie ar fi originară din Bulgaria sau Turcia, de unde s-a răspândit în toată lumea. La noi creşte spontan pe terenuri însorite, semănături, mai ales prin culturi de cereale, mirişti, locuri necultivate, pe marginea drumurilor şi a căilor ferate, de la câmpie până la altitudinea de 1.700 de metri, formând adevărate covoare roşii.
Un punct de maximă atracţie este lanul de lângă biserica cimitirului Pietricica din Piatra Neamţ, unde se întinde un minunat covor de maci în suprafaţă de 3.000 de metri pătraţi, vizitat anual de mulţi oaspeţi pentru a-şi ornamenta locuinţa cu buchetele culese.
Înflorirea se desfăşoară în lunile mai-iulie, în funcţie de evoluţia condiţiilor climatice ale zonelor naturale.
În terapia medicală se utilizează petalele roşii, denumite paparoame. Recoltarea se face după deschiderea completă a florilor. Petalele se usucă în strat subţire, la umbră sau semiumbră, obţinând 1 kg petale uscate din 8-10 kg petale proaspete. Se păstrează la umbră, în vase închise ermetic.
În consumul intern, efectele terapeutice sunt legate, în primul rând, de afecţiunile aparatului respirator (bronşite, astm bronşic, laringite, tuse, răguşeală, răceală, stări gripale). Aceste efecte se intensifică dacă se face un amestec din petale de mac, flori de nalbă, flori de tei, frunze de patlagină, herba de ciuboţica-cucului, herba de cimbrişor.
Infuzia din petale combate ridurile
Acţiuni benefice ale macului se obţin şi în combaterea insomniilor la adulţi şi copii, a stărilor de nervozitate, în aritmiile funcţionale şi în crampele abdominale.
Petalele uscate sunt folosite pentru prepararea de infuzii, pulberi pentru capsule, tincturi şi siropuri.
Infuzia se obţine din 1-2 linguriţe petale uscate şi mărunţite la 200-250 ml apă clocotită; se infuzează 10 minute în vas acoperit, se îndulceşte după gust şi se beau 1-2 ceaiuri călduţe în cursul zilei. Această infuzie se consumă în afecţiuni pectorale şi în tratamentul insomniilor moderate (înainte de culcare).
Pentru efecte calmante şi emoliente la copii, se recomandă un amestec din petale de mac roşu (3 părţi), talpa gâştei (4 părţi), fructe de anason (2 părţi) şi herba de rostopască (o parte). Din amestec se ia o linguriţă la 200 ml apă clocotită şi se dă la copii câte o lingură la intervale de o oră.
Pentru combaterea obezităţii se preferă un amestec din mac roşu (10 g), muşeţel (20 g), urzică moartă (20 g), passiflora (20 g). Se prepară infuzie dintr-o linguriţă amestec la 200 ml apă clocotită din care se bea câte o cană dimineaţa şi seara, înainte de mese. Datorită conţinutului în mucilagii, se combină cu apa şi se umflă, dând naştere unui gel vâscos care dă senzaţia de saţietate şi reduce foamea.
În uz extern, infuzia de mac roşu are efecte împotriva ridurilor, prin curăţirea tenului în fiecare dimineaţă şi seară. Tot infuzia este eficientă în gargarisme (pentru faringite şi angine), spălături (în blefarite oculare) şi cataplasme calde cu petale opărite (în abcese dentare).
Sulfina fluidizează sângele
Sulfina este o specie erbacee, anuală sau bienală, răspândită în Europa, Asia şi Africa prin locuri uscate, aride, pietroase, de la câmpie până la altitudinea de 1.500 metri. Se întâlneşte în flora spontană prin păşuni şi fâneţe, locuri pârloage, semănături, livezi, poieni, tufărişuri, marginea drumurilor şi a căilor ferate.
Înflorirea începe în luna iunie şi se continuă până în septembrie.
Organele utilizate în terapeutică sunt florile şi vârfurile de tulpini înflorite, lungi de circa 30 cm. Se alege un timp frumos după ce s-a ridicat roua. Florile se transportă în coşuri căptuşite cu hârtie şi se usucă la umbră în încăperi bine aerisite, pe rame cu straturi subţiri.
În uz intern are efecte antiseptice, expectorante, diuretice, antispastice, antitusive, calmante ale nervilor simpatici, antinevralgice, somnifere, colagoge, stimulatoare ale funcţiei hepatice. Asupra aparatului cardiovascular are acţiuni hipotensive, fluidizante a sângelui, anticoagulante şi vasodilatatoare periferic.
Eficientă în tratamentul bolilor de piele
Este dificil de a sistematiza multitudinea de afecţiuni maladive în care sulfina exercită efecte tămăduitoare:
- în boli ale aparatului respirator (laringită, traheită, tuse, guturai, gripă, bronşită cronică, catar bronşic, astm bronşic, tuberculoză prin combaterea bacilului Koch);
- în afecţiuni renale şi genitale (leucoree, metrite, amenoree, pielită, pielonefrite, cistite, menstre dureroase, bufeuri ale menopauzei, dureri uterine, litiază renală, retenţie urinară);
- în afecţiuni cardiovasculare (ateroscleroză, hipertensiune arterială, dilatarea vaselor periferice, creşterea permeabilităţii vaselor, evitarea arteritei, flebitei şi trombozei, riscuri de embolii, varice);
- în afecţiunile aparatului digestiv (tulburări gastro-intestinale, gastrite, colici abdominale, enterite, dizenterie, hepatită cronică, ciroză hepatică, regenerarea celulelor hepatice afectate de hepatite, calculoză biliară);
- în sistemul nervos asigură reglarea funcţionării nervilor şi creierului (insomnii, nervozitate, melancolie);
- combate durerile reumatismale, artrozele şi guta.
Rezultat garantat în bolile de ochi
Pentru tratarea afecţiunilor interne se pregătesc următoarele preparate:
- infuzie din 1-2 linguriţe flori uscate şi mărunţite de sulfină la 200 ml apă clocotită; se lasă să infuzeze 15-20 minute, în vas acoperit, se strecoară, se îndulceşte cu miere de albine şi se beau 1-3 căni pe zi;
- tinctură dintr-o parte flori uscate şi 3 părţi alcool 700; se lasă la macerat 8 zile, se strecoară şi se iau câte 30-40 picături, diluate în puţină apă sau ceai, de 3 ori pe zi, de preferat cu 15 minute înainte de mese;
- pulbere din flori uscate şi măcinate (1 linguriţă pe stomacul gol, seara la orele 19 şi 22) în caz de insomnie uşoară, precum şi la femeile ajunse la menopauză cu bufeuri, palpitaţii şi stări de nervozitate.
Eficienţă clară se dovedeşte în:
- boli de ochi (conjunctivită, blefarită, umflarea pleoapelor, decongestionarea mucoaselor oculare);
-afecţiuni bucale (abcese dentare, afte, gingivite, faringite);
-boli de piele (răni purulente, furuncule, erizipel, umflături).
Preparatele indicate pentru uz extern sunt:
- infuzie simplă din 1 linguriţă flori uscate în 200 ml apă clocotită pentru spălarea ochilor în afecţiuni oftalmice şi pentru gargarisme în afecţiuni bucale;
- infuzie concentrată din 2-3 linguriţe flori uscate la 200 ml apă în clocot, folosită în comprese pentru alinarea durerilor reumatice şi gutoase, retragerea umflăturilor şi contuziilor, spălarea rănilor purulente, a ulceraţiilor, hemoroizilor, varice şi tromboflebite;
- tinctură folosită pentru comprese şi spălături pe răni;
- băi cu sulfină din 100 g herba uscată în 2 litri apă clocotită; se infuzează 15-20 minute în vas acoperit, se toarnă în cada de baie cu apă la 370C unde se stă 15-20 minute pentru tratarea bolilor de piele (plăgi, răni, furuncule);
- unguent din 20 g flori, 50 g ceară de albine, 50 g untură de porc care se încălzeşte la foc redus, se amestecă pentru omogenizare şi se trece în cutii din plastic, folosindu-se în ulceraţii, furuncule, răni şi dureri reumatice.
Tutun aromatizat cu extract de sulfină
Alte utilizări :
- aromatizarea supelor şi a salatelor (cu frunze şi lăstari tineri cu oţet), a brânzeturilor, ţigărilor antiastmatice şi a băuturilor alcoolice (vinuri, lichioruri) sau a băuturilor nealcoolice;
- fabricarea parfumurilor cu compoziţii fougere şi lavande în care se asociază cu extracte de labdanum, linalool şi bois de rose.
- aromatizarea tutunului în industrie datorită conţinutului ridicat de cumarine;
- aromatizarea produselor cosmetice cu tinctură de sulfină (o parte flori la 3 părţi alcool concentrat;
- îndepărtarea moliilor din dulapuri şi parfumarea hainelor şi a lenjeriei prin introducerea unor săculeţi cu flori de sulfină, eventual asociate cu flori de lavandă.
Ca plantă meliferă de mare valoare furnizează albinelor culesuri de nectar şi polen, asigurând o producţie de 130-300 kg miere la hectar.
Trifoiul roşu tratează bolile plămânului
Trifoiul roşu este o plantă foarte frecventă în toată Europa, mai ales pe câmpiile nisipoase. Creşte în mod spontan în păşuni şi fâneţe, rarişti de pădure, ogoare şi locuri ruderale, de la câmpie până în etajul molidului de la munte. Preferă terenurile însorite, cu soluri umede şi bine drenate, bogate în substanţe minerale. În paralel, este mult cultivată ca plantă furajeră.
Înflorirea începe în luna mai şi poate continua până în luna septembrie.
Florile se recoltează manual şi se usucă la umbră pentru a evita decolorarea petalelor.
Materialul uscat serveşte la prepararea de infuzii, extracte, tincturi şi unguente.
Tratamentele cu preparate din flori de trifoi roşu se aplică în majoritatea bolilor pulmonare, în tuse convulsivă şi spastică, astm bronşic, bronşite, congestie pulmonară şi tuberculoză. De asemenea, combate cancerul (indiferent de localizare), mai eficient în cancerul genital, rectal, laringian şi leucemie.
Efecte bune în combaterea crampelor stomacului
Bune efecte se constată în tratamente pentru reumatism, artroze, spondiloză anchilozantă, gută şi boli renale – genitale (leucoree, dismenoree, iritaţii vaginale, sifilis, tulburări de menopauză datorită efectului estrogenic şi în combaterea intoxicaţiilor cronice ale organismului, contribuind la purificarea sângelui. Are rol în decongestionarea gâtului inflamat şi în calmarea ulceraţiilor bucale. Prin acţiunea diuretică şi antiinflamatoare participă la eliminarea toxinelor din corp, la stimularea activităţii ficatului, a vezicii biliare, a poftei de mâncare şi în combaterea constipaţiei şi a crampelor stomacale.
Pentru consumul intern, preparatele eficiente din flori de trifoi roşu sunt:
- infuzie din 2 linguriţe flori uscate la 200 ml apă clocotită; se infuzează acoperit 10 minute şi se beau câte 2-3 căni pe zi;
- pulbere din flori uscate şi măcinate din care se ia câte o linguriţă, ţinută sublingual, de 4 ori pe zi;
- macerat la rece din 5 linguriţe flori uscate la 1 litru apă, timp de 8 ore;
- tinctură din o parte flori uscate la 10 părţi alcool 45% din care se iau 2-3 linguriţe pe zi contra digestiei leneşe, tuse şi gută;
- vin din 1 linguriţă petale proaspete sau ½ linguriţă petale uscate care se opăresc în 2 litri apă clocotită; se lasă la infuzat, se adaugă 1,5 kg zahăr, fructe tăiate în felii (trei lămâi, două portocale) şi 30 g drojdie înmuiată şi unsă pe o felie de pâine.
Se acoperă cu capac şi se lasă la macerat 5 zile, cu amestecare de 2 ori pe zi. Se strecoară, se mai lasă la macerat încă 15 zile şi se trece în sticle astupate cu dop de plută. După încă o lună, băutura se învecheşte şi se poate consuma.
Observaţii: Se evită a se da intern la femeile gravide şi nu se administrează simultan cu anticoagulante.
Pentru consum extern se prepară infuzie din 3 linguriţe flori la 250 ml apă clocotită; se toarnă în apa de baie sau se pun comprese pe afecţiunile cutanate şi în caz de gută.
Fiind bogat în proteine, trifoiul roşu este cultivat pe suprafeţe mari şi folosit ca furaj pentru animale sporind cantitatea de lapte la vaci.
Prof. Univ. Constantin Milică
